Focul din sufletul meu: Povestea Anei și a incendiului care ne-a schimbat viața

— Mamă, de ce miroase a fum? am întrebat, cu ochii încă lipiți de somn, în timp ce mă ridicam din patul meu mic, acoperit cu păturica roz pe care mi-o făcuse bunica. Era trecut de miezul nopții, iar în casă era o agitație cum nu mai văzusem niciodată. Tata striga la mama să ia actele și să ne grăbim, iar fratele meu, Vlad, plângea speriat în brațele ei.

— Ana, ia-ți repede ceva pe tine! Focul a ajuns aproape de sat! Nu avem timp! a răcnit tata, cu vocea lui groasă, dar tremurândă.

Am simțit cum inima mi se strânge. Focul? La noi în sat? Nu era posibil! Pădurea din spatele casei era locul meu de joacă preferat. Acolo mă ascundeam cu Vlad, acolo culegeam flori pentru mama. Acum, totul era învăluit într-o lumină roșiatică, iar fumul gros îmi ardea ochii.

Ne-am îmbrăcat în grabă și am ieșit afară. Strada era plină de oameni care alergau, unii cu găleți cu apă, alții doar cu ce apucaseră să ia din casă. Am văzut-o pe tanti Maria plângând cu icoana la piept și pe domnul Ilie încercând să-și salveze găinile. Pompierii veniseră deja, dar focul părea că nu poate fi oprit.

— Nu vă apropiați! striga unul dintre pompieri, un bărbat tânăr cu chipul murdar de funingine. Stați la distanță!

Tata s-a apropiat de el.

— Vă putem ajuta cu ceva? Avem apă în fântână!

— Mulțumim, domnule. Dacă puteți aduce găleți, orice ajută!

Am fugit după găleți împreună cu Vlad. În timp ce umpleam una dintre ele, l-am întrebat:

— Crezi că o să ardă casa noastră?

— Nu știu… sper că nu… a șoptit el, cu ochii în lacrimi.

În acea noapte nu am dormit deloc. Am stat cu toții pe marginea drumului, privind cum flăcările devorau pădurea și se apropiau amenințător de casele noastre. Pompierii alergau de colo-colo, obosiți și plini de praf. Unii dintre ei păreau la capătul puterilor.

Dimineața a venit ca o binecuvântare. Focul fusese stins înainte să ajungă la casa noastră, dar multe alte gospodării fuseseră distruse. Satul era învăluit într-o liniște apăsătoare. Oamenii priveau neputincioși la ruinele fumegânde.

În zilele următoare, pompierii au rămas în sat să se asigure că nu izbucnește alt incendiu. Îi vedeam zilnic: obosiți, murdari, dar mereu gata să ajute. M-am gândit mult la ei. Cum ar fi să le mulțumesc pentru tot ce au făcut?

Am luat câteva foi colorate și creioane și am început să desenez. Am făcut inimioare roșii și galbene, am scris „Mulțumesc!” cu litere mari și stângace. Am rugat-o pe mama să mă lase să le duc desenul.

— Ana, sunt oameni mari… poate nu au timp de desenele tale…

— Dar eu vreau să le arăt că îi apreciez! am insistat.

Mama a oftat și m-a lăsat să merg. M-am apropiat timidă de grupul de pompieri care stăteau pe marginea drumului, sprijiniți de mașina lor roșie.

— Bună ziua… am pentru dumneavoastră ceva… am spus încet și le-am întins desenul.

Unul dintre ei, domnul Cătălin, l-a luat și l-a privit lung. A zâmbit larg și m-a mângâiat pe cap.

— Mulțumim mult, micuțo! Nu știi cât de mult contează pentru noi gestul tău!

Am simțit cum obrajii mi se încălzesc de bucurie. În zilele următoare am continuat să le duc biscuiți făcuți cu mama și apă rece din fântână. Pompierii au început să mă strige „eroina noastră mică”.

Dar nu toată lumea era fericită cu gesturile mele. Tata era tot mai nervos.

— Ana, lasă-i pe pompieri! Ai teme de făcut! Nu e treaba ta să te ocupi de ei!

— Dar tata… ei ne-au salvat casa!

— Știu, dar nu vreau să te văd mereu printre străini! E periculos!

M-am simțit nedreptățită. De ce nu putea tata să înțeleagă cât de important era pentru mine să îi ajut? Mama încerca să mă apere.

— Las-o, Gheorghe… e felul ei de a trece peste ce s-a întâmplat…

Tata însă nu ceda. Într-o seară, după ce m-am întors de la pompieri, m-a certat rău.

— Dacă te mai prind acolo fără să-mi ceri voie, nu mai ieși din casă!

Am plâns mult atunci. Mi se părea nedrept ca tocmai tata să nu mă susțină. În noaptea aceea am visat că focul se întoarce și că eu nu pot face nimic ca să ajut pe nimeni.

A doua zi dimineață am găsit curajul să vorbesc cu el.

— Tata… știu că ți-e frică pentru mine. Dar eu nu pot sta deoparte când alții au nevoie de ajutor. Așa simt eu că pot face ceva bun…

Tata m-a privit lung, apoi m-a luat în brațe.

— Ești încăpățânată ca mine… Poate ai dreptate… Poate avem nevoie de mai multă bunătate în lumea asta…

De atunci tata m-a lăsat să merg la pompieri ori de câte ori voiam. Am devenit prieteni buni cu domnul Cătălin și ceilalți băieți din echipaj. Ei mi-au povestit despre familiile lor și despre cât de greu e să fii mereu plecat de acasă.

Incendiul a trecut, dar satul nostru nu va mai fi niciodată la fel. Oamenii au început să fie mai uniți, să se ajute mai mult unii pe alții. Iar eu am învățat că uneori chiar și un copil poate aduce lumină acolo unde pare că nu mai există nicio speranță.

Mă întreb uneori: dacă fiecare dintre noi ar face un gest mic pentru cei din jur, oare lumea n-ar fi un loc mai bun? Voi ce credeți?