Focul din sufletul meu: Povestea unei familii dintr-un sat românesc lovit de incendii

— Mamă, miroase a fum! am strigat, trezindu-mă brusc în miezul nopții. Geamul era deschis, iar aerul greu îmi înțepa nările. În camera de alături, fratele meu mai mic, Radu, plângea în somn. Mama a intrat val-vârtej, cu ochii roșii de nesomn și de teamă.

— Ana, ia-l pe Radu și ieșiți afară! repeta ea, tremurând. Tata nu era acasă. De două zile era plecat cu ceilalți bărbați din sat să ajute pompierii să stingă incendiul care mistuia pădurea de la marginea satului nostru din județul Prahova.

Am ieșit în curte cu Radu în brațe. Cerul era roșu, iar cenușa cădea ca o ninsoare murdară peste noi. Vecinii alergau pe uliță, strigând nume și încercând să-și salveze animalele. Am văzut-o pe tanti Mariana plângând lângă poartă, cu găinile adunate într-un coș.

— Unde e tata? am întrebat-o pe mama, dar ea nu mi-a răspuns. Avea privirea pierdută și mâinile îi tremurau. În acea noapte am simțit pentru prima dată că lumea mea se poate prăbuși într-o clipă.

A doua zi, satul era plin de fum și tristețe. Pompierii, obosiți și murdari, se odihneau pe marginea drumului. Printre ei l-am zărit pe tata, cu fața brăzdată de funingine și ochii goi. M-am apropiat încet.

— Tată… ești bine? am șoptit.

El m-a privit lung, apoi m-a strâns la piept fără să spună nimic. Am simțit cum îi tremură inima sub cămașa udă de transpirație.

În zilele următoare, am văzut cum oamenii din sat se schimbau. Unii își pierduseră casele, alții animalele sau grădinile muncite o viață. Tata nu mai vorbea cu nimeni. Seara stătea pe bancă, privind în gol. Mama încerca să-l facă să mănânce, dar el refuza.

— Nu pot să uit țipetele copiilor când focul a ajuns la casele lor… spunea el uneori, cu voce stinsă.

Eu nu știam cum să-l ajut. Așa că am început să adun flori din grădinile care nu fuseseră arse și le duceam pompierilor care încă mai stingeau ultimele focare. Le desenam inimioare pe bilețele și scriam: „Vă mulțumim că ne salvați!”

Într-o zi, un pompier tânăr, pe nume Cătălin, mi-a zâmbit trist:

— Ana, tu ne dai putere să mergem mai departe. Mulțumim!

Am simțit atunci că gesturile mici pot schimba ceva. Am început să-i implic și pe ceilalți copii din sat. Am făcut desene cu păduri verzi și case fericite și le-am lipit pe gardurile arse. Oamenii se opreau și zâmbeau printre lacrimi.

Dar acasă lucrurile nu se îmbunătățeau. Tata era tot mai absent, iar mama plângea noaptea când credea că nu o aud.

— Nu mai e omul pe care l-am cunoscut… îi spunea ea bunicii la telefon.

Într-o seară, am auzit cum se certau:

— Nu poți trăi doar cu vina! Trebuie să mergem înainte pentru copii!
— Tu nu știi ce-i în sufletul meu! a răspuns tata răstit.

Mi-am dorit să pot face ceva ca să-i împac. A doua zi am adunat toți copiii și am organizat un mic spectacol pentru pompieri și familiile lor în curtea școlii. Am cântat, am recitat poezii despre curaj și speranță. La final, tata a venit lângă mine și m-a luat de mână.

— Ana, tu ne-ai arătat că putem găsi lumină chiar și când totul pare pierdut…

A plâns atunci pentru prima dată în fața mea. L-am îmbrățișat strâns și am simțit că poate începe vindecarea.

Au trecut luni de atunci. Satul încă poartă urmele focului, dar oamenii au început să-și reconstruiască viețile. Tata merge la ședințe cu ceilalți bărbați ca să găsească soluții pentru viitor. Mama zâmbește mai des. Eu am învățat că uneori copiii pot aduce speranță acolo unde adulții nu mai văd nicio cale.

Mă întreb adesea: dacă eu am putut schimba ceva cu gesturi mici, oare câți dintre noi ar putea face lumea mai bună dacă ar încerca? Poate că nu putem stinge toate incendiile din jurul nostru, dar putem aprinde lumina în sufletul celor dragi.