Fratele meu a dat totul, dar când a căzut, a rămas singur: O poveste despre sacrificiu și uitare

— Nu mai pot, Ilinca. Nu mai pot să mă uit la el cum stă acolo, singur, și să nu fac nimic.
Vocea mea tremura în bucătăria rece, în timp ce sorbeam dintr-o cafea amară. Ilinca, soția mea, mă privea cu ochii umezi, dar nu spunea nimic. Pe masă, telefonul vibra insistent. Era din nou Radu, fratele meu mai mare.

— Du-te la el, dacă simți că trebuie, mi-a spus ea în cele din urmă, șoptit.

Am ieșit în stradă cu paltonul tras pe mine și am pornit spre blocul vechi unde locuia Radu. Îmi răsunau în minte cuvintele lui de ieri: „Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni.” Dar eu știam adevărul: era deja o povară pentru copiii lui, pentru toți cei care îl uitaseră.

Radu fusese mereu stâlpul familiei. După ce tata a murit devreme, el a muncit în două locuri ca să ne țină pe linia de plutire. S-a însurat tânăr cu Mariana și au avut doi copii: Vlad și Ana. Îi creștea cu strictețe, dar cu o dragoste pe care doar eu o vedeam în privirea lui obosită seara.

Anii au trecut și copiii au crescut. Vlad s-a mutat la București, Ana la Cluj. Radu rămăsese singur cu Mariana într-un apartament mic din Ploiești. Apoi a venit boala — un cancer nemilos care l-a slăbit rapid. Mariana nu a rezistat presiunii și a plecat la sora ei din Italia, lăsându-l pe Radu singur cu durerea și amintirile.

— Vlad nu răspunde la telefon de două săptămâni, mi-a spus Radu într-o zi, cu voce stinsă. Ana zice că are sesiune și nu poate veni.

Îl priveam cum se chinuie să-și ridice cana de ceai cu mâna tremurândă. În ochii lui nu mai era nici urmă de bărbatul puternic pe care îl știam. M-am simțit vinovat că nu am fost mai prezent în viața lui.

Într-o seară, am încercat să-l sun pe Vlad.

— Vlad, e tata… e rău. Poate ar trebui să vii…

— Unchiule, am deadline-uri la muncă. O să încerc să ajung weekendul viitor… dacă pot.

Vocea lui era grăbită, rece. Am închis telefonul cu pumnii strânși.

În zilele următoare, Radu s-a stins încet sub ochii mei. Mergeam zilnic la el, îi aduceam supă caldă și îi citeam ziarul preferat. Într-o zi m-a întrebat:

— Crezi că am greșit undeva? Am făcut tot ce-am putut pentru ei…

Nu am știut ce să-i răspund. Poate că sacrificiul lui i-a făcut pe copii să creadă că totul li se cuvine. Poate că lumea s-a schimbat și nu mai știm să prețuim ce contează cu adevărat.

Când Radu a murit, Vlad a venit abia la înmormântare. Ana a plâns mult, dar lacrimile ei păreau mai degrabă de vinovăție decât de durere adevărată.

După slujbă, i-am găsit pe amândoi în fața blocului.

— De ce nu l-ați sunat? De ce l-ați lăsat singur? am izbucnit eu.

Vlad s-a uitat în pământ.

— Nu știu… Viața e complicată…

Ana a început să plângă din nou.

— N-am vrut… Dar totul părea prea greu…

M-am întors acasă cu sufletul sfâșiat. Ilinca m-a îmbrățișat fără să spună nimic. În noaptea aceea n-am putut dormi deloc. M-am gândit la Radu, la sacrificiul lui zadarnic, la copiii care nu au știut să-l prețuiască.

Poate că vina nu e doar a lor. Poate că toți suntem de vină — pentru că ne lăsăm furați de griji, de cariere, de promisiuni goale și uităm de cei care ne-au crescut.

Acum mă întreb: oare dragostea și sacrificiul mai valorează ceva în lumea asta grăbită? Sau suntem condamnați să repetăm greșelile părinților noștri?

Ce credeți voi? Unde am greșit? Și cum putem repara ceea ce pare deja pierdut?