Fratele meu ne-a invitat de Crăciun. Soția lui nu ne vrea acolo.

— Nu vreau să vin! Nu mă simt dorită acolo, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce îmi strângeam palmele pe marginea mesei din bucătărie. Vlad mă privea cu ochii lui calzi, dar obosiți, încercând să găsească cuvintele potrivite.

— Te rog, Ana, e important pentru mine. E primul Crăciun pe care îl facem la noi. Mama și tata sunt de acord… Vreau să fim toți împreună.

Am simțit cum mi se strânge inima. De când Vlad s-a mutat cu Irina, lucrurile s-au schimbat între noi. Nu mai eram frații care râdeau la glumele proaste ale tatei sau care furau sarmale din oala mamei înainte de masă. Irina era mereu rece, calculată, cu privirea aceea tăioasă care mă făcea să mă simt ca un musafir nepoftit în propria familie.

— Știi foarte bine că Irina nu mă suportă. Nici pe mine, nici pe mama. De ce insiști?

Vlad a oftat și a dat din umeri.

— Pentru că vreau să încercăm măcar. Să nu fim ca toate familiile astea care se destramă din nimicuri. Hai, Ana… Fă-o pentru mine.

Am tăcut. În mintea mea se derulau scenele de anul trecut: mama alergând prin bucătărie, tata râzând cu gura plină de cozonac, Vlad ajutând la împodobit bradul. Irina stătea într-un colț, cu telefonul în mână, plictisită și iritată de gălăgia noastră. La finalul serii, a tras-o pe Vlad deoparte și i-a spus că nu mai vrea să vină niciodată la părinți de sărbători.

Acum, Vlad voia să schimbe regulile jocului. Să mergem noi la ei. Să acceptăm că Irina e gazda și că trebuie să ne supunem regulilor ei. Dar ce reguli? Să nu vorbim tare? Să nu râdem? Să nu aducem mâncare de acasă pentru că „nu se cade”? Să nu povestim amintiri din copilărie pentru că ea nu le înțelege?

În seara aceea, am vorbit cu mama la telefon.

— Mamă, tu chiar vrei să mergem la Vlad?

A ezitat o clipă.

— Ana, știu că nu e ușor… Dar poate Irina are nevoie de timp. Poate dacă vede că suntem deschiși…

— Mamă! Nu vezi că nu ne vrea acolo? Anul trecut nici nu a stat cu noi la masă!

— E soția fratelui tău. Trebuie să încercăm să o acceptăm… pentru Vlad.

Am simțit un nod în gât. Mama era mereu cea care încerca să țină familia unită, chiar dacă asta însemna să înghită umilințe sau să se prefacă fericită când nu era.

Ziua Crăciunului a venit prea repede. Am ajuns la Vlad cu un cozonac făcut de mama și o sticlă de vin. Irina ne-a deschis ușa cu un zâmbet forțat.

— Bună… Intrați.

Am pășit în apartamentul lor modern, unde totul mirosea a curățenie și a parfum scump. Pe masă erau câteva platouri cu aperitive reci și un bol cu salată boeuf „de la supermarket”, după cum avea să spună tata mai târziu, șoptind amuzat.

Mama a încercat să destindă atmosfera:

— Am adus un cozonac făcut de mine… Sper să vă placă!

Irina a ridicat din sprâncene.

— Mulțumim, dar avem deja desert.

Am simțit cum obrajii mamei se înroșesc. Tata s-a așezat stingher pe canapea și a început să vorbească despre vreme. Vlad încerca să facă glume, dar nimeni nu râdea cu adevărat.

La masă, Irina a ținut să precizeze:

— Mi-ar plăcea ca anul acesta să păstrăm lucrurile simple. Fără povești despre copilărie sau despre „cum era pe vremuri”. Hai să vorbim despre prezent.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Dar tocmai asta e frumusețea Crăciunului! Să ne amintim… Să fim împreună!

Irina m-a privit rece.

— Pentru mine contează altceva. Ordine. Liniște. Fără drame.

Mama a încercat să schimbe subiectul, dar tata deja se ridicase de la masă sub pretextul că trebuie să răspundă la telefon. Eu am rămas cu ochii în farfurie, simțindu-mă ca un copil pedepsit.

După masă, Vlad m-a tras deoparte în balcon.

— Ana… Îmi pare rău. Nu știu ce să fac între voi două…

— Nu e vina ta… Dar nici a mea! De ce trebuie mereu să fim noi cei care cedează? De ce trebuie mama să se simtă prost în casa fiului ei?

Vlad a dat din cap trist.

— Poate că așa e viața acum… Fiecare cu familia lui…

M-am uitat la el și am văzut băiatul care odinioară îmi aducea ciocolată când plângeam. Acum era un bărbat prins între două lumi: familia în care s-a născut și familia pe care și-a construit-o.

Seara s-a terminat repede. Am plecat devreme, sub pretextul oboselii. În mașină, mama plângea în tăcere. Tata conducea fără să spună nimic.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: oare cât trebuie să renunțăm din noi ca să păstrăm familia unită? Oare merită să ne pierdem rădăcinile doar ca să nu supărăm pe cineva? Sau poate că adevărata familie e acolo unde te simți dorit…