Fratele meu vitreg mi-a luat apartamentul și crede că i se cuvine

— Nu ești tu proprietarul, Sorina! Ai uitat ce a spus mama? Apartamentul e al nostru acum!

Vocea lui Vlad răsuna în holul mic, cu ecou printre pereții încărcați de amintiri. Mă uitam la el, la chipul lui tânăr, aproape obraznic, și nu-mi venea să cred că băiatul pe care l-am crescut ca pe un frate ajunsese să-mi vorbească așa. Îmi simțeam inima strânsă ca într-o menghină.

— Vlad, tata mi-a lăsat apartamentul. E scris în testament! Tu nici măcar nu erai născut atunci…

El a râs scurt, cu superioritate.

— Și ce dacă? Mama e încă în viață. Ea decide. Și eu locuiesc aici acum. Dacă nu-ți convine, poți să pleci!

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am sprijinit de perete și am privit în jur: biblioteca tatălui meu, tabloul cu noi doi la mare, covorul vechi pe care am învățat să merg. Toate astea erau parte din mine, din copilăria mea. Cum putea Vlad să le ia de parcă ar fi fost ale lui?

Totul s-a schimbat după ce tata a murit. Aveam 18 ani și lumea mea s-a prăbușit. Mama s-a retras în ea însăși, apoi l-a cunoscut pe domnul Petrescu, un bărbat blând la început, dar rece cu mine. Într-un an s-au căsătorit și la scurt timp după aceea s-a născut Vlad. Am încercat să-l iubesc ca pe un frate adevărat, să-i fiu aproape. Dar mereu am simțit că nu aparțin cu adevărat acelei noi familii.

Anii au trecut. Am plecat la facultate la București, dar mă întorceam mereu acasă în vacanțe. Apartamentul era refugiul meu, singurul loc unde mă simțeam în siguranță. Tata mi-l lăsase mie, clar și fără echivoc. Dar când m-am întors după terminarea facultății, am găsit ușa schimbată și pe Vlad instalat în camera mea.

— Mama a zis că pot să stau aici cât vreau! a spus el cu nonșalanță.

Am încercat să discut cu mama. Am găsit-o în bucătărie, amestecând absentă într-o oală.

— Mamă, de ce l-ai lăsat pe Vlad să se mute aici? Știi bine că apartamentul e al meu…

Ea a oftat adânc, evitându-mi privirea.

— Sorina, Vlad are nevoie de stabilitate. Tu ai serviciu la București, ai viața ta acolo… Nu poți să-l lași pe drumuri.

— Dar eu unde să mă duc? Nu pot plăti chirie în București! Tata mi-a lăsat apartamentul ca să am un început sigur…

— Nu vreau scandaluri în familie! a tăiat-o ea scurt.

M-am simțit trădată. Am încercat să vorbesc cu domnul Petrescu, dar el doar a ridicat din umeri:

— E problema voastră de fete…

Am încercat să rezolv totul legal. Am mers la notar cu actele tatălui meu. Mi s-a spus că testamentul e valid, dar dacă mama contestă moștenirea sau dacă apartamentul nu fusese trecut complet pe numele meu înainte de moartea tatei, totul se complică. Mama refuza să semneze orice act care m-ar fi ajutat.

În fiecare seară mă întorceam în garsoniera prietenei mele Irina, unde stăteam temporar. Plângeam în pernă și mă întrebam cum am ajuns aici: fără casă, fără sprijin, fără familie.

Irina încerca să mă încurajeze:

— Sorina, nu poți renunța! E dreptul tău! Dă-i în judecată dacă trebuie!

Dar cum să-mi dau mama și fratele vitreg în judecată? Cum să mă lupt cu propriii mei oameni?

Într-o zi am primit un mesaj de la Vlad:

„Nu mai veni pe aici fără să anunți. E casa mea acum.”

Am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi. Am încercat să-i răspund calm:

„Vlad, nu vreau scandaluri. Vreau doar ce mi se cuvine.”

Dar el nu mi-a mai răspuns niciodată.

Au trecut luni întregi. Am început să fac terapie ca să pot dormi noaptea. M-am angajat la două joburi ca să pot plăti chiria și să nu depind de nimeni. Dar dorul de casă mă rodea zilnic.

Într-o zi am primit un telefon de la vecina noastră bătrână, tanti Maria:

— Sorina, dragă, nu știu ce se întâmplă acolo… Vlad aduce tot felul de prieteni gălăgioși, face chefuri… Nu mai e liniște ca pe vremea ta.

M-am dus acasă într-o sâmbătă dimineață. Am găsit apartamentul devastat: pereții scrijeliți, mobila veche a tatei aruncată pe hol, tabloul nostru dispărut. Vlad era întins pe canapea cu niște prieteni.

— Ce cauți aici? a zis el iritat.

— Cum poți să faci asta? Să distrugi tot ce a construit tata?

A ridicat din umeri:

— E casa mea acum. Faci urât degeaba.

Atunci am izbucnit:

— Nu ești fratele meu! Nu vei fi niciodată! Ai luat totul de la mine!

Am ieșit plângând pe scări și am jurat că nu voi mai călca niciodată acolo până nu voi avea dreptate.

Acum scriu aceste rânduri dintr-o cameră mică din București. Încerc să-mi reconstruiesc viața fără trecutul care m-a definit atâta timp. M-am hotărât: voi merge până la capăt pentru dreptatea mea, chiar dacă asta înseamnă să-mi pierd familia pentru totdeauna.

Mă întreb uneori: cât valorează o familie dacă trebuie să lupți împotriva ei pentru ceea ce ți se cuvine? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?