Fug de acasă ca să mă regăsesc: Povestea unei femei între frică și speranță

— Irina, iar întârzii! Ce-ți ia atâta timp să te pregătești dimineața? vocea lui Vlad răsună din bucătărie, tăioasă, în timp ce eu încerc să-mi ascund ochii umflați după o noapte albă. Mă uit în oglindă și nu mă recunosc: cearcăne adânci, piele palidă, privire pierdută. Îmi trag repede o bluză pe mine și mă strecor pe lângă el, evitând să-l privesc.

— Am avut mult de lucru aseară, Vlad. Nu am dormit bine, îi răspund încet, dar știu că nu-l interesează. Deja își butonează telefonul, ignorându-mă complet. Mă simt invizibilă în propria casă.

De luni bune, biroul meu de la firmă a devenit singurul loc unde pot respira. Nu pentru că iubesc ceea ce fac — contabilitate la o firmă mică din București — ci pentru că acolo nu trebuie să mă prefac. Colegii mei, Anca și Sorin, mă întreabă uneori dacă sunt bine. Le zâmbesc forțat și spun că sunt doar obosită. Niciodată nu le-am spus adevărul: că acasă nu mai există liniște, doar reproșuri și tăceri apăsătoare.

Totul a început după ce s-a născut fiica noastră, Mara. Vlad s-a schimbat. A devenit tot mai irascibil, mereu nemulțumit. Orice greșeală era un motiv de ceartă: dacă Mara plângea prea mult, era vina mea; dacă nu gătea mâncarea preferată, era vina mea; dacă nu aveam chef de vorbă sau de intimitate, era vina mea. La început am crezut că e doar stresul, dar lunile au trecut și nimic nu s-a schimbat.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, Vlad a izbucnit din senin:

— Nu mai suporți nimic! Ești mereu cu capul în nori! Ce fel de mamă ești tu?

Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să-i spun că și eu sunt obosită, că și eu am nevoie de sprijin, dar cuvintele mi-au rămas în gât. M-am retras în baie și am plâns în șoaptă ca să nu mă audă Mara.

A doua zi la birou, Anca m-a prins la toaletă cu ochii roșii.

— Irina, ce se întâmplă? Te văd tot mai tristă în ultima vreme.

Am vrut să-i spun totul, dar m-am temut. Ce-ar fi zis dacă ar fi aflat că soțul meu mă face să mă simt atât de mică? Că nu mai am curaj nici să respir lângă el? Am dat vina pe oboseală și am plecat repede.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. Vlad a venit acasă nervos pentru că nu găsise cina gata. A trântit ușa și a început să țipe la mine:

— Ce faci toată ziua? La ce-ți folosește jobul ăsta dacă nici acasă nu ești în stare de nimic?

Mara s-a speriat și a început să plângă. Am luat-o în brațe și am fugit cu ea în camera ei. În timp ce o legănam, am simțit cum se rupe ceva în mine. Nu mai puteam continua așa.

În zilele următoare am început să stau tot mai mult la birou. Mă ofeream voluntar să rămân peste program sau să preiau sarcinile altora. Orice doar să nu ajung acasă înainte ca Mara să adoarmă și Vlad să fie prea obosit ca să mai înceapă o ceartă.

Într-o după-amiază ploioasă, Sorin m-a invitat la o cafea după serviciu.

— Irina, știu că nu e treaba mea, dar dacă ai nevoie să vorbești cu cineva…

Am izbucnit în plâns. Pentru prima dată am spus cu voce tare:

— Nu mai pot. Acasă e iadul. Mă simt captivă.

Sorin m-a ascultat fără să mă judece. Mi-a spus că nu sunt singură și că există soluții. Mi-a dat numărul unei psiholoage care lucra cu femei aflate în situații similare.

A fost nevoie de mult curaj ca să sun. La prima ședință am tremurat toată. Dar doamna psiholog mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată:

— Irina, nu ești vinovată pentru felul în care te tratează soțul tău. Ai dreptul la liniște și respect.

Am început să merg regulat la terapie. Încet-încet am prins curaj să vorbesc și cu mama mea despre ce se întâmplă acasă. La început nu m-a crezut:

— Vlad? Dar el pare atât de liniștit…

I-am arătat mesajele lui pline de reproșuri și tonul agresiv din discuțiile noastre. Mama a plâns împreună cu mine.

Într-o seară, după o ceartă violentă în care Vlad a spart un pahar și Mara s-a ascuns sub masă de frică, am știut că trebuie să fac ceva. Mi-am luat copilul în brațe și am plecat la mama fără să mă uit înapoi.

Primele nopți au fost cumplite. Mara plângea după tatăl ei, iar eu mă simțeam vinovată că i-am destrămat familia. Dar încet-încet am început să respir din nou. Am continuat terapia și am găsit sprijin la Centrul pentru Femei din oraș.

Vlad a încercat să mă convingă să mă întorc. Mi-a trimis flori, mesaje lungi cu promisiuni că se va schimba. Dar știam că nu pot risca liniștea Mariei pentru niște vorbe goale.

Acum stau într-o garsonieră micuță cu Mara și încerc să reconstruiesc totul de la zero. Nu e ușor — salariul abia ne ajunge pentru chirie și mâncare — dar pentru prima dată după mulți ani mă simt liberă.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă Mara va suferi toată viața din cauza deciziei mele. Dar apoi o văd râzând din nou și știu că am ales corect.

Oare câte femei trăiesc încă în teroare din cauza fricii sau a rușinii? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Poate povestea mea va da putere cuiva care încă ezită să facă primul pas spre libertate.