Fuga lui Vlad pe terenul de fotbal și adevărul despre maternitate

— Nu-l vezi? Fuge! Fuge spre teren! — a strigat cineva din spatele meu, iar sângele mi s-a răcit instantaneu. Am lăsat punga cu biscuiți pe bancă și am sărit peste gardul mic, alergând cât am putut de repede. Vlad, băiețelul meu de doi ani, cu obrajii roșii și ochii mari, se avânta direct spre mijlocul terenului de fotbal, unde băieții mari din cartier jucau un meci important.

— Vlad! Stai! — am urlat, dar el râdea, cu mâinile ridicate, ca și cum lumea întreagă era a lui. În secunda următoare, mingea a trecut la câțiva centimetri de capul lui. Am simțit cum mi se oprește inima. Am ajuns la el într-o fracțiune de secundă și l-am ridicat în brațe, tremurând.

— Ce faci, doamnă? Nu vedeți că ne încurcă? — a spus un băiat cu tricou galben, privindu-mă cu dispreț.

— Îmi pare rău… E mic, nu știe… — am bâiguit eu, încercând să-mi ascund lacrimile. Vlad se uita la mine mirat, neînțelegând de ce îl strâng atât de tare la piept.

Am ieșit de pe teren cu pași grăbiți, simțind privirile tuturor pe spatele meu. Mamele de pe margine șușoteau deja. „Asta-i aia care nu-și poate ține copilul în frâu.”

Nu era prima dată când simțeam rușinea asta. De când l-am născut pe Vlad, parcă toată lumea avea ceva de spus despre felul în care îl cresc. Mama mea îmi repeta mereu: „Pe vremea mea, copiii nu făceau așa ceva. Erau cuminți.” Soțul meu, Doru, era mai degrabă absent. Lucrează mult și când ajunge acasă e prea obosit să mai audă povești despre crizele lui Vlad sau despre cât de greu mi-e uneori.

În seara aceea, după ce l-am culcat pe Vlad, am deschis telefonul și am văzut că cineva postase un filmuleț cu fuga lui pe teren. „Mama anului”, scria ironic cineva în comentarii. Alții râdeau: „Așa pățești când stai pe telefon și nu-ți vezi copilul.” M-am simțit mică, neînsemnată și vinovată. Am plâns în baie, încercând să nu mă audă nimeni.

A doua zi la grădiniță, educatoarea m-a privit cu o sprânceană ridicată.

— Am văzut ce s-a întâmplat aseară… Poate ar trebui să fiți mai atentă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era ca și cum nu încercam. Dar Vlad e un copil energic, curios, mereu pus pe șotii. Nu pot să-l țin legat de mine tot timpul.

Seara, când Doru a venit acasă, i-am arătat filmulețul.

— Lasă-i să vorbească. Oamenii n-au ce face… — a zis el fără să mă privească în ochi.

— Dar mă doare! Parcă toți mă judecă… Parcă nu sunt destul de bună mamă!

— Nu mai dramatiza. Toți copiii fac prostii.

M-am simțit singură. Singură în casa mea, singură între oameni care cred că știu totul despre viața mea doar pentru că au văzut un clip de 30 de secunde.

În zilele următoare am evitat parcul și terenul de fotbal. M-am izolat în casă cu Vlad, dar el devenea tot mai agitat. Într-o seară m-a tras de mână spre ușă:

— Afară! Vreau afară!

Am cedat. Am ieșit din nou în parc, cu inima cât un purice. Mamele mă priveau ciudat. Una dintre ele, Irina, s-a apropiat timid:

— Știi… și al meu a fugit odată pe stradă. Am simțit că mor atunci. Nu e vina ta. Copiii sunt imprevizibili.

Am simțit cum mi se ridică o piatră de pe suflet.

— Mulțumesc că ai spus asta… Parcă toată lumea mă judecă.

— Și eu am fost judecată. Toate suntem la un moment dat. Dar nu trebuie să ne ascundem copiii sau să ne ascundem pe noi.

Am început să vorbim mai des cu Irina. Mi-a povestit despre divorțul ei, despre nopțile nedormite și despre cât de greu e să fii mamă singură într-un oraș mic unde toată lumea știe totul despre toți.

Într-o zi am avut curajul să postez și eu ceva pe internet: „Nu suntem perfecte. Copiii noștri nu sunt roboți. Suntem oameni.” Comentariile au fost împărțite: unele mame m-au susținut, altele au continuat să mă critice.

Mama mea a venit într-o zi la noi și m-a găsit plângând.

— Ce-ai pățit?

— Toată lumea mă judecă pentru că Vlad a fugit pe teren…

— Lasă-i să vorbească! Tu știi cel mai bine ce-i trebuie copilului tău. Eu am crescut altfel pentru că erau alte vremuri. Acum e altfel.

M-am uitat la ea surprinsă; nu mă așteptam la atâta înțelegere din partea ei.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit cu capul pe pieptul meu, am stat pe întuneric și m-am gândit la toate lucrurile prin care trec mamele: presiunea socială, rușinea, vinovăția, frica de a greși. De ce suntem atât de aspre una cu cealaltă? De ce uităm că fiecare copil e diferit și fiecare mamă are povestea ei?

Poate că nu sunt mama perfectă din ochii lumii, dar pentru Vlad sunt universul lui. Și poate că asta e tot ce contează până la urmă.

Oare câte dintre noi trăim cu teama constantă că nu suntem destul? De ce ne lăsăm definite de privirile și vorbele celor din jur? Poate ar trebui să vorbim mai des despre asta…