Gustul amar al victoriei: Cum m-a schimbat trădarea de la birou

— Nu pot să cred, Irina! Cum ai putut să faci asta? vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Eram în sala de ședințe, cu ușa întredeschisă, iar lumina slabă de la geamuri abia reușea să pătrundă printre jaluzele. Irina, colega și prietena mea de aproape șapte ani, stătea în fața mea cu ochii în pământ, evitând să mă privească.

Totul a început cu o simplă discuție despre promovarea pe care o așteptam amândouă. Era un post de coordonator de proiect, la care visam de când am intrat în firmă. Împărțisem totul cu Irina: pauzele de cafea, frustrările, planurile, chiar și visele despre cum ne vom schimba viața dacă vom reuși. Dar într-o dimineață de luni, când am intrat în birou, am simțit că ceva nu e în regulă. Toți colegii mă priveau ciudat, iar șeful, domnul Dobre, m-a chemat la el fără să-mi spună de ce.

— Felicitări, Irina va prelua coordonarea proiectului! a spus el, zâmbind larg, fără să-și dea seama că mi-a zdrobit sufletul cu acele cuvinte. Am simțit cum mi se taie respirația. Irina? Dar cum? Nu-mi spusese nimic, iar cu o zi înainte îmi povestise cât de mult se teme că nu va fi aleasă. Am ieșit din biroul șefului cu inima frântă, încercând să-mi ascund lacrimile. M-am dus direct la Irina, care stătea la biroul ei, cu ochii fixați în monitor.

— De ce nu mi-ai spus? am întrebat-o, vocea mea abia răzbătând printre suspine. Irina a ridicat din umeri, evitând să mă privească.

— Nu am vrut să te rănesc, Ana. Dar… am avut nevoie de asta. Și… am făcut ce am crezut că e mai bine pentru mine.

Atunci am aflat adevărul: Irina vorbise pe la spatele meu cu domnul Dobre, îi prezentase ideile mele ca fiind ale ei și îi promisese că va aduce rezultate rapide. M-a trădat pentru o promovare. Am simțit cum tot ce construisem împreună se prăbușește. Nu era doar o colegă, era prietena mea, sora pe care nu am avut-o niciodată. Am ieșit din birou fără să mai spun nimic, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Colegii mă priveau cu milă, iar Irina încerca să se comporte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mă durea fiecare privire, fiecare șoaptă pe la colțuri. Mă simțeam trădată, umilită, goală pe dinăuntru. Am început să mă îndoiesc de mine, de valoarea mea, de tot ce făcusem până atunci. Mă întrebam dacă nu cumva meritam să fiu dată la o parte, dacă nu eram suficient de bună.

Acasă, lucrurile nu stăteau mai bine. Soțul meu, Radu, încerca să mă încurajeze, dar nu reușea decât să mă facă să mă simt și mai singură. — Ana, nu merită să te consumi pentru asta. O să găsești altceva, o să fie bine, îmi spunea el, dar cuvintele lui nu ajungeau la mine. Mama, când a aflat, a început să-mi spună că lumea e plină de oameni răi și că trebuie să fiu mai dură. Dar eu nu voiam să devin ca ei. Nu voiam să mă schimb doar pentru că cineva m-a rănit.

Într-o seară, după o zi lungă la birou, am stat pe balcon, privind luminile orașului. M-am gândit la toate momentele frumoase petrecute cu Irina, la glumele noastre, la planurile făcute împreună. Cum a putut să le arunce pe toate la gunoi pentru un titlu? M-am întrebat dacă nu cumva eu am greșit undeva, dacă nu am fost prea naivă, prea deschisă. Poate că lumea nu e făcută pentru oameni ca mine, care cred în prietenie și loialitate.

A doua zi, la birou, am încercat să mă port normal. Dar totul era diferit. Irina era ocupată, mereu pe fugă, iar colegii își schimbaseră atitudinea față de mine. Unii mă evitau, alții încercau să mă consoleze, dar simțeam că nimeni nu înțelege cu adevărat ce simt. Am început să mă izolez, să evit pauzele de cafea, să lucrez peste program doar ca să nu fiu nevoită să vorbesc cu nimeni.

Într-o zi, am primit un e-mail de la domnul Dobre. Mă invita la o discuție. Am intrat în biroul lui cu inima cât un purice. — Ana, știu că nu ți-a fost ușor în ultima perioadă. Dar vreau să știi că apreciez tot ce ai făcut pentru firmă. Dacă ai nevoie de timp sau de altceva, spune-mi, mi-a spus el, încercând să pară empatic. Dar nu aveam nevoie de compasiunea lui. Aveam nevoie de dreptate, de adevăr, de cineva care să-mi spună că nu sunt nebună, că nu mi-am imaginat totul.

Am început să mă gândesc serios să-mi dau demisia. Dar nu voiam să plec ca o învinsă. Nu voiam să-i dau Irinei satisfacția de a mă vedea căzută. Așa că am decis să lupt. Am început să lucrez la un proiect nou, pe cont propriu, fără să mai împărtășesc nimic cu nimeni. Am stat nopți întregi documentându-mă, făcând planuri, încercând să-mi demonstrez mie însămi că pot. Când proiectul a fost gata, l-am prezentat direct conducerii. A avut succes, iar domnul Dobre m-a felicitat în fața tuturor. Dar gustul victoriei era amar. Nu mă mai bucuram de nimic. Prietenia cu Irina era pierdută, iar încrederea mea în oameni era zdruncinată din temelii.

Irina a încercat să vorbească cu mine, să-mi spună că îi pare rău, că nu a vrut să mă rănească. Dar nu am mai putut să o ascult. — Ai ales, Irina. Ai ales să fii singură, i-am spus, iar ea a plecat cu ochii în lacrimi. Poate că a suferit și ea, dar nu la fel ca mine. Eu am pierdut mai mult decât un titlu. Am pierdut o parte din mine.

Acum, după luni de zile, încă mă mai gândesc la tot ce s-a întâmplat. Am reușit să-mi recâștig respectul colegilor, să-mi reconstruiesc cariera, dar ceva s-a schimbat definitiv în mine. Nu mai am încredere în nimeni. Mă întreb dacă voi mai putea vreodată să mă deschid cu adevărat în fața cuiva, să cred că prietenia există cu adevărat. Sau poate că lumea asta nu e făcută pentru oameni ca mine, care încă mai speră la sinceritate și loialitate. Voi ce credeți? Se mai poate avea încredere în cineva, după ce ai fost trădat de cel mai bun prieten?