Hotărârea Târzie: Când Am Aduc-o pe Mama Acasă, Nimic Nu a Fost Cum Mă Așteptam

— Nu vreau să plec de aici, Ilinca! vocea mamei răsuna spart în bucătăria mică, plină de miros de cafea și vechi. Era trecut de miezul nopții, iar ploaia bătea în geamuri ca o amenințare. Mă uitam la ea, cu ochii roșii de plâns și mâinile tremurânde pe cănile de ceai. Tata murise acum două săptămâni, iar casa lor din Bacău părea să se prăbușească peste ea cu fiecare zi ce trecea.

— Mamă, nu poți rămâne singură. Știi bine că nu e sănătos. Și nici nu pot veni la tine în fiecare weekend, am serviciu, copiii… Am încercat să-mi stăpânesc vocea, dar simțeam cum mă sufocă vinovăția.

Ea a oftat adânc, privindu-mă ca și cum aș fi fost o străină. — Nu vreau să fiu o povară pentru tine, Ilinca. Nu vreau să mă urăști pentru că te-am tras după mine.

Mi-am mușcat buza. Nu era vorba de ură. Era teamă. Teamă că nu voi fi suficientă pentru ea, pentru copiii mei, pentru soțul meu, Vlad. Dar hotărârea era luată: mama urma să vină la noi în București.

Primele zile au fost un haos tăcut. Mama se mișca prin apartamentul nostru ca o umbră, evitându-i pe Vlad și pe copii. Mara, fiica mea cea mică, încerca să-i atragă atenția cu desenele ei colorate, dar mama abia zâmbea. Vlad era tot mai iritat: „Nu putem trăi așa la nesfârșit, Ilinca! Parcă nici nu mai suntem o familie.”

Într-o seară, după ce am culcat copiii, Vlad a izbucnit:
— De ce trebuie să ne sacrificăm toți pentru ea? Nu ai frați? De ce nu se implică și Sorin?

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Sorin, fratele meu mai mare, era plecat în Germania de ani buni. Ne suna rar și mereu avea scuze: „Nu pot veni acum, Ilinca. Am serviciu, copiii… știi cum e.”

Am început să mă trezesc noaptea cu gândul că nu mai pot. Mama avea nevoie de mine, copiii aveau nevoie de mine, Vlad avea nevoie de mine. Dar eu? Cine avea grijă de mine?

Într-o dimineață, mama a intrat în bucătărie când eu plângeam în liniște peste chiuvetă.
— Ilinca… ce faci?
Am încercat să mă șterg repede la ochi.
— Nimic, mamă. Sunt doar obosită.
Ea s-a apropiat încet și m-a îmbrățișat pentru prima dată de când venise la noi.
— Îmi pare rău că te-am pus în situația asta. Poate ar fi mai bine să mă duc la un azil…

M-am înfuriat instantaneu.
— Nu! Nu ești o povară! Doar… doar că mi-e greu să le fac pe toate.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:
— Știi, nici eu nu știu cine sunt fără tata. Poate de asta nu pot să mă adaptez aici.

Am simțit atunci că ne unește aceeași durere: pierderea unei părți din noi înșine. Dar nu știam cum să ne ajutăm una pe cealaltă.

Zilele au trecut greu. Vlad s-a retras tot mai mult în muncă; Mara a început să facă crize de plâns fără motiv; Andrei, băiatul meu cel mare, a devenit tăcut și retras. Eu eram prinsă între toți ca într-o menghină.

Într-o duminică dimineață, Sorin m-a sunat pe WhatsApp.
— Ilinca, am vorbit cu soția… poate ar trebui să o aducem pe mama la noi câteva luni.
Am izbucnit:
— Acum te-ai gândit? După ce am tras singură tot greul?
El a tăcut jenat.
— Îmi pare rău… N-am știut că e atât de greu.

Am închis telefonul plângând. Mama m-a găsit iar cu ochii roșii.
— Ilinca, nu vreau să vă stric familia. Poate chiar ar trebui să mă duc la Sorin…
M-am uitat la ea și am văzut pentru prima dată cât de bătrână și fragilă devenise.

În acea seară am avut o discuție lungă cu Vlad.
— Poate ar trebui să acceptăm ajutorul lui Sorin. Poate chiar ar fi mai bine pentru toți…
El a dat din cap obosit:
— Nu vreau să te văd așa. Dar nici nu putem continua așa la nesfârșit.

Am decis împreună cu mama și Sorin ca ea să meargă câteva luni la el în Germania. În ziua plecării, Mara s-a agățat de fusta ei plângând:
— Bunico, să nu uiți de mine!
Mama a zâmbit trist:
— N-am cum să vă uit vreodată.

După ce a plecat mama, casa a devenit brusc prea liniștită. Vlad și copiii păreau ușurați, dar eu simțeam un gol imens. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă am cedat prea ușor presiunii celor din jur.

Au trecut luni până când am reușit să-mi găsesc din nou echilibrul. Am început să merg la terapie și să vorbesc deschis cu Vlad despre nevoile mele. Relația noastră s-a îmbunătățit încet-încet; copiii au redevenit veseli; mama suna des pe video și părea mai împăcată cu noua ei viață.

Dar uneori mă întreb: oare am făcut destul pentru ea? Sau am renunțat prea repede? Cât putem sacrifica din noi pentru cei dragi fără să ne pierdem cu totul? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu…