I-am spus doamnei Popescu că nu mai pot fi fata ei de mingi: „De ce nu-i cereți fiicei dumneavoastră ajutor?”

— Irina, te rog, dacă poți, vino până la mine… nu mai am apă și nu mă pot ridica din pat, vocea doamnei Popescu tremura la telefon, iar eu, deși era trecut de miezul nopții, m-am ridicat din pat și am tras pe mine un halat. Mă simțeam vinovată să o las singură, mai ales că știam cât de greu îi era de când cu accidentul vascular. Am intrat în apartamentul ei și am simțit mirosul de medicamente amestecat cu cel de supă rămasă de la prânz. Pe noptieră, telefonul vibra continuu, dar nu era nimeni care să răspundă, în afară de mine.

Așa a început totul, cu mici gesturi de ajutor: cumpărături, plimbat câinele, adus medicamente, uneori chiar și stat de vorbă, pentru că singurătatea e mai grea decât orice boală. Doamna Popescu avea o fiică, Alina, care locuia la București, dar nu venea decât de două ori pe an, de sărbători. Mereu găsea scuze: „Nu am cu cine lăsa copiii, mama, e greu la serviciu, apartamentul e mic, nu pot să te iau la mine.”

Într-o zi, după ce am venit de la serviciu, am găsit-o pe doamna Popescu plângând. „Irina, nu mai pot, nu mai am pe nimeni. Alina mi-a spus că nu poate veni nici de Paște. Tu ești singura mea speranță.” Am simțit un nod în gât. Știam că nu e corect să mă port ca și cum aș fi fiica ei, dar nu puteam să o las așa. Soțul meu, Mihai, începea să se supere: „Irina, nu ești asistenta nimănui! Ai și tu o familie, ai și tu nevoie de timp pentru tine!”

Dar nu puteam să mă opresc. În fiecare zi, după muncă, treceam pe la ea. Îi aduceam pâine, îi făceam ceai, îi citeam scrisorile de la primărie. Într-o seară, când am ajuns acasă târziu, fiul meu, Vlad, m-a întrebat: „Mamă, tu mai ai timp și pentru noi?” Am simțit că mă sfâșie între două lumi: datoria față de familie și compasiunea față de o femeie singură.

Într-o zi, am găsit-o pe doamna Popescu cu febră mare. Am sunat la ambulanță, am stat cu ea la spital, am vorbit cu medicii. Alina a venit abia după trei zile, cu ochii roșii de oboseală, dar mai mult de rușine. „Nu am avut cu cine lăsa copiii, Irina, îți mulțumesc că ai fost aici.” Am dat din cap, dar în sufletul meu se adunau frustrări. De ce trebuie să fiu eu mereu cea care salvează situația?

După ce doamna Popescu a fost externată, tot eu am fost cea care a adus-o acasă, i-am făcut supă, i-am schimbat așternuturile. Alina a plecat a doua zi, spunând că trebuie să ajungă la serviciu. Înainte să plece, mi-a lăsat o pungă cu portocale și un „mulțumesc” spus în grabă. Am simțit că nu mai pot. Când am ajuns acasă, Mihai m-a întâmpinat cu o privire tristă: „Irina, nu mai ești tu. Nu mai râzi, nu mai ai timp de nimic. Nu poți salva pe toată lumea.”

A doua zi, doamna Popescu m-a sunat din nou: „Irina, te rog, dacă poți, vino să-mi aduci niște lapte.” Am simțit cum mi se strânge inima. Am închis ochii și am inspirat adânc. Am luat telefonul și, cu voce tremurată, i-am spus: „Doamnă Popescu, vă rog să mă înțelegeți, nu mai pot. Sunt obosită, am și eu familie, serviciu, copii. De ce nu o rugați pe Alina să vă ajute? Poate ar trebui să îi spuneți cât de greu vă este.”

A urmat o tăcere apăsătoare. Apoi, vocea ei, stinsă: „Nu vreau să-i fiu povară. Tu ai fost mereu aici pentru mine…” Am simțit lacrimi în ochi, dar nu mai puteam. „Nu pot să fiu fata de mingi a nimănui, doamnă Popescu. Vă rog să înțelegeți. Și eu am nevoie de ajutor.”

După acea conversație, nu m-a mai sunat câteva zile. Mă simțeam vinovată, dar și ușurată. Am început să am din nou timp pentru familie, să gătesc cu Vlad, să ies la plimbare cu Mihai. Dar, în fiecare seară, mă uitam la fereastra doamnei Popescu și mă întrebam dacă e bine. Într-o zi, am găsit în cutia poștală o scrisoare de la ea: „Irina, îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut. Nu am vrut să te împovărez. Poate că Alina va înțelege într-o zi cât de mult contează să fii aproape de cei dragi.”

M-a durut să citesc acele rânduri. Am mers la ea cu o prăjitură și am stat de vorbă. Am plâns amândouă. „Irina, nu vreau să te pierd ca prietenă. Dar trebuie să învăț să cer ajutorul celor care ar trebui să fie aici pentru mine.”

De atunci, am păstrat o distanță sănătoasă. O ajut când pot, dar nu mai uit de mine. Alina a început să sune mai des, să trimită pachete, să promită că va veni mai des. Poate că uneori trebuie să spui „nu” ca să-i faci pe ceilalți să înțeleagă ce contează cu adevărat.

Mă întreb adesea: câți dintre noi ajungem să ne sacrificăm pentru alții, uitând de noi? Oare e corect să ne asumăm poverile altora, când familia noastră are nevoie de noi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?