Iartă-mă, Ana – Așa a spus soacra mea cu lacrimi în ochi – Dumnezeu deja m-a pedepsit

— Nu mai pot, mamă, nu mai pot! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în brațe copilul meu de doar două luni. Lacrimile îmi curgeau pe obraji, iar soacra mea, doamna Lungu, stătea în mijlocul sufrageriei cu brațele încrucișate, privindu-mă ca și cum aș fi fost o străină care tocmai îi invadase casa.

— Ana, nu ești femeia potrivită pentru fiul meu! N-ai fost niciodată! a spus ea apăsat, cu acea răceală pe care o simțisem încă din prima zi când am pășit în casa lor din Ploiești. — Și-acum, cu copilul ăsta… Cine știe al cui e?

M-am uitat la ea șocată. Nu-mi venea să cred că poate rosti asemenea cuvinte. Soțul meu, Mihai, era la serviciu. Eram singură în fața furiei ei. Îmi simțeam inima zdrobită. Îmi venea să fug, dar unde? Părinții mei muriseră într-un accident când aveam 19 ani. Nu aveam pe nimeni.

— Doamnă Lungu, vă rog… Mihai știe că e copilul lui. Cum puteți spune așa ceva?

Ea s-a apropiat de mine și mi-a smuls copilul din brațe. — Pleacă! Pleacă din casa mea! Fiul meu nu va trăi cu o femeie ca tine!

Am ieșit pe ușă tremurând, cu inima frântă și fără copil. Am stat pe bancă în fața blocului ore întregi, plângând și rugându-mă să vină Mihai acasă. Când a ajuns, l-am văzut alergând spre mine, panicat.

— Ana! Ce s-a întâmplat? Unde e Vlad?

I-am povestit totul printre sughițuri. Mihai a intrat val-vârtej în casă. Am auzit țipete, apoi liniște. După câteva minute, a ieșit cu Vlad în brațe și mi l-a dat.

— Mergem la un hotel diseară. Nu mai stăm aici!

Așa a început exilul nostru. Am stat cu lunile prin chirii ieftine, Mihai muncind dublu ca să ne descurcăm. Eu nu aveam serviciu; Vlad era prea mic ca să-l las la creșă. În fiecare zi mă gândeam la ce făcusem greșit. De ce nu mă putea accepta soacra mea? Ce păcat plăteam?

Într-o seară, Mihai a venit acasă abătut.

— Mama are cancer la sân. E grav… Vrea să te vadă.

Am simțit un nod în gât. M-am dus la spital cu inima strânsă. Doamna Lungu era slabă, aproape de nerecunoscut.

— Ana… iartă-mă… Dumnezeu deja m-a pedepsit… am greșit față de tine și față de Vlad… Nu merit iertarea ta…

Am izbucnit în plâns. Nu știam dacă să o îmbrățișez sau să plec. Dar Vlad s-a apropiat de patul ei și i-a zâmbit larg.

— Bunica!

Atunci am simțit că totul se schimbă. Am luat-o de mână și am simțit că povara anilor de respingere începe să se topească.

— Sufăr pentru tot ce ți-am făcut… Am fost o femeie amară… Mi-era frică să nu-l pierd pe Mihai… Dar tu ai fost mereu bună cu el… și cu mine…

Am rămas lângă ea până la final. În ultimele săptămâni, am vorbit mult. Mi-a povestit despre copilăria ei grea, despre cum fusese și ea respinsă de soacra ei când era tânără.

— Poate că blestemul ăsta se transmite din mamă-n noră… Dar tu poți rupe lanțul, Ana…

Când a murit, am simțit o eliberare ciudată și o tristețe adâncă. Mihai a plâns mult după ea, dar relația noastră s-a vindecat încet-încet. Vlad crește acum într-o casă unde nu mai există ură sau suspiciune.

Mă întreb adesea: câte familii se destramă din cauza orgoliului și a prejudecăților? Oare putem învăța să iertăm înainte să fie prea târziu?