Iartă-mă, bunico, că te-am uitat

— De ce nu ai venit, Vlad? De ce nu ai venit?
Vocea bunicii răsuna slab, ca o umbră de ecou, în timp ce stăteam în pragul ușii ei, cu sacoșa de cumpărături în mână și sufletul strâns ca un pumn. Era marți după-amiază, iar soarele de toamnă bătea oblic peste blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. Mă uitam la ea, la chipul tras și la ochii ei mari, care mă priveau cu o tristețe pe care nu o mai văzusem niciodată.

Totul a început cu două zile în urmă, când doamna Stanciu, vecina de la trei, m-a oprit în fața magazinului alimentar. „Vlad, tu știi că mamaie a ta n-a mai ieșit din casă de trei zile? Și cred că nici n-a mâncat. Am bătut la ușă, dar nu mi-a răspuns.” Am simțit cum mi se taie picioarele. Am dat din cap mecanic, am mulțumit și am plecat grăbit, dar cuvintele ei mi-au rămas în minte ca un cui ruginit.

În ultimul an, viața mea a fost un carusel. Munca la firmă, divorțul de Irina, custodia fiului meu Andrei, ratele la bancă… Totul părea să se prăbușească peste mine. Bunica era acolo, undeva pe fundal, ca o fotografie veche pe care o vezi zilnic dar nu o mai observi. Și totuși, ea fusese cea care mă crescuse când mama a plecat în Italia să lucreze, cea care îmi făcea plăcinte cu mere și mă învăța să citesc.

Am intrat în apartamentul ei cu inima cât un purice. În bucătărie mirosea a vechi și a uitare. Pe masă era o cană cu ceai rece și o felie de pâine uscată. Bunica stătea pe scaunul ei mic, cu mâinile în poală. „Nu-i nimic, Vlad. Știu că ai treabă. Toți avem treabă.”

Am simțit cum mă năpădește rușinea. Am început să-i pun pe masă tot ce cumpărasem: lapte, brânză, mere, iaurt. Ea se uita la mine ca la un străin. „Ți-ai adus aminte de mine pentru că ți-a spus Stanciu?”

Am tăcut. Ce puteam să spun? Că am uitat-o? Că m-am lăsat înghițit de problemele mele? Că nu am mai sunat-o de două săptămâni?

— Vlad, tu știi cum e să fii singur? Să nu te caute nimeni? Să nu ai cui spune că te doare spatele sau că ți-e frig noaptea?

M-am așezat lângă ea și am încercat să-i iau mâna. Era rece și subțire ca o frunză uscată.

— Iartă-mă, bunico. Am fost egoist. N-am vrut să te rănesc.

A oftat adânc și s-a uitat pe fereastră.

— Nu-i prima dată când sunt uitată. Și mama ta m-a uitat când a plecat. Așa e viața.

Cuvintele ei au tăiat adânc. Mi-am adus aminte de copilăria mea: serile când bunica mă ținea în brațe și îmi spunea povești despre tinerețea ei la țară, despre război și foamete. Atunci mi-am dat seama cât de mult îi datoram.

În zilele următoare am încercat să repar ce puteam. Am venit zilnic la ea, i-am făcut curat prin casă, i-am adus medicamentele de la farmacie și am stat cu ea la povești. Dar ceva se schimbase între noi. O distanță invizibilă se așternuse peste masa din bucătărie.

Într-o seară, când îi citeam ziarul local, bunica m-a întrebat:

— Vlad, tu crezi că oamenii pot fi iertați cu adevărat?

Am rămas pe gânduri.

— Nu știu… Poate că da. Dar cred că trebuie să vrei să ierți.

A zâmbit trist.

— Eu te iert pe tine. Dar nu știu dacă mă pot ierta pe mine că am crescut copii care uită.

M-am ridicat brusc și am început să plâng. Nu mai plânsesem de ani de zile. Bunica s-a apropiat încet și m-a îmbrățișat așa cum făcea când eram mic.

— Vlad, viața e scurtă. Nu lăsa regretele să te mănânce.

Am început să vorbesc mai des cu mama la telefon. I-am povestit despre bunica și despre cât de singură e. Mama a oftat și mi-a spus:

— Știu… Dar nu pot să mă întorc acum. Nici eu nu știu cum să repar tot ce-am stricat.

Am realizat atunci cât de adânci sunt rănile din familia noastră. Fiecare dintre noi purta o povară invizibilă: vinovăția, neputința, rușinea.

Într-o duminică dimineață am venit cu Andrei la bunica. El s-a jucat pe covor cu niște mașinuțe vechi, iar eu am stat cu bunica la cafea.

— Vlad, promite-mi ceva: să nu-l lași pe Andrei să uite de tine sau de mine.

Am dat din cap și am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Îți promit, bunico.

Au trecut luni de atunci. Bunica e tot mai firavă, dar zâmbește mai des când venim la ea. Eu încă mă lupt cu regretele mele și încerc să fiu un tată mai bun pentru Andrei.

Uneori mă întreb: câți dintre noi ne uităm părinții sau bunicii în goana după bani și carieră? Cât valorează timpul petrecut împreună față de toate celelalte lucruri pentru care ne zbatem?

Poate că nu e niciodată prea târziu să ne întoarcem acasă… Sau este?