Iertarea care doare: Povestea unui tată din Bacău

— Nu! Nu-mi spuneți că e adevărat! am urlat, cu telefonul strâns în palmă, simțind cum genunchii mi se înmoaie. Vocea polițistului de la celălalt capăt era calmă, aproape inumană. „Îmi pare rău, domnule Ionescu. Ana a fost lovită de o mașină pe trecerea de pietoni. Nu a supraviețuit.”

Totul s-a întâmplat într-o seară rece de noiembrie, când ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare. Ana, fetița mea de zece ani, se întorcea de la repetițiile pentru serbarea școlii. Era veselă, visătoare, mereu cu o carte sub braț. În acea seară, nu am mai apucat să-i spun „Noapte bună”.

Am ajuns la spital cu inima sfâșiată. Soția mea, Mirela, plângea necontrolat, iar fratele Anei, Vlad, stătea nemișcat pe un scaun din hol, cu ochii goi. Lângă noi, polițistul încerca să ne explice ce s-a întâmplat: „Șoferul, domnul Petrescu, nu a văzut-o din cauza ploii. Nu era băut, nu era drogat. Pur și simplu… un accident.”

În acele zile, am simțit că mă prăbușesc. Casa era goală fără râsul Anei. Mirela nu mai vorbea cu mine decât monosilabic. Vlad a început să lipsească de la școală. Eu? Eu mă trezeam noaptea și urlam în pernă. Mă gândeam la Petrescu — omul care mi-a ucis copilul. Îl uram. Îl uram cu toată ființa mea.

La înmormântare, satul întreg a venit să ne fie alături. Preotul a vorbit despre iertare și despre cum sufletul Anei va găsi pace doar dacă noi vom găsi puterea să iertăm. Am simțit privirile tuturor ațintite asupra mea. Unii șopteau că Petrescu ar trebui să stea la pușcărie pe viață. Alții spuneau că „așa e soarta”.

După slujbă, Petrescu a venit la noi acasă. Era un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu ochii roșii și mâinile tremurânde. S-a pus în genunchi în fața noastră și a început să plângă:

— Vă rog… vă rog să mă iertați! N-am vrut… N-am vrut!

Mirela s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră. Vlad s-a uitat la mine cu ură:

— Dacă îl ierți, nu mai ești tatăl meu!

Am rămas singur cu Petrescu și cu durerea mea. L-am privit lung. În ochii lui am văzut disperare, vinovăție și o suferință aproape la fel de mare ca a mea.

Zilele au trecut greu. Mirela s-a închis în sine și nu mai voia să audă de nimeni. Vlad a început să se certe cu mine din orice motiv.

— Tu nu vezi că toți râd de noi? Că spun că e vina Anei că nu s-a uitat bine?

M-am dus la mormântul Anei într-o dimineață și am stat acolo ore întregi. Am vorbit cu ea în gând:

„Ana, ce ai face tu? Ai fi supărată pe omul ăsta? Ai vrea să-l vezi distrus?”

Răspunsul nu a venit clar, dar am simțit o liniște ciudată.

Într-o seară, am adunat familia la masă.

— Vreau să vă spun ceva… Am decis să-l iert pe domnul Petrescu.

Mirela a izbucnit:

— Cum poți?! Cum poți să faci asta?!

Vlad a trântit scaunul și a ieșit din casă.

— Nu pot trăi cu ura asta în mine, am spus încet. Nu pot să-mi aduc fata înapoi dacă-l urăsc pe omul ăsta.

A doua zi am mers la Petrescu acasă. M-a primit cu ochii în lacrimi.

— Nu merit… Nu merit iertarea dumneavoastră.

— Nici eu nu merit să trăiesc cu ura asta. Dar vreau să încercăm să mergem mai departe.

Am ieșit din casa lui simțindu-mă mai ușor, dar știam că lupta abia începe. Satul a aflat repede ce am făcut. Unii m-au felicitat pentru „puterea sufletească”, alții m-au privit ca pe un trădător.

Mirela nu mi-a vorbit o săptămână întreagă. Vlad s-a mutat temporar la bunici.

Am început să merg la grupuri de sprijin pentru părinți care și-au pierdut copiii. Am întâlnit acolo oameni ca mine — unii plini de ură, alții împietriți de durere. Un bătrân mi-a spus:

— Iertarea nu e pentru cel care greșește, ci pentru tine însuți.

Încet-încet, Mirela a acceptat să vină cu mine la aceste întâlniri. Vlad a revenit acasă după două luni, mai tăcut ca niciodată.

Într-o zi mi-a spus:

— Poate ai dreptate… Poate Ana ar fi vrut să-l ierți.

Durerea nu dispare niciodată complet. Încă mă trezesc noaptea și mă gândesc la Ana — la râsul ei, la visele ei neîmplinite. Dar am ales să nu las ura să-mi distrugă familia.

Merg des la mormântul ei și îi povestesc tot ce se întâmplă acasă. Știu că nu toată lumea mă va înțelege sau va fi de acord cu alegerea mea.

Dar mă întreb mereu: oare cât valorează iertarea într-o lume care cere răzbunare? Poate vindeca ea sufletele sau doar le amorțește pentru o vreme?