Iluzia Fericirii: Adevărul din Spatele Zâmbetului

— Camelia, nu mai insista, nu e nimic de discutat! vocea lui Radu răsună tăios, spartă de furie și oboseală, în timp ce eu stăteam în mijlocul bucătăriei, cu telefonul în mână, tremurând. Pe ecran, mesajul era încă deschis: „Mi-e dor de tine. Când vii la mine?”

Nu știu cât timp am rămas nemișcată, cu ochii fixați pe acele cuvinte. În camera alăturată, Ana dormea liniștită, cu păpușa strânsă la piept. O liniște apăsătoare plutea peste apartamentul nostru din cartierul Gheorgheni, o liniște care ascundea ani de compromisuri, de zâmbete forțate la mesele de duminică, de promisiuni nespuse.

— Cine e, Radu? am întrebat cu o voce care nu-mi mai aparținea. — Cine e femeia asta?

El a oftat, s-a așezat la masă și și-a trecut mâinile prin păr. — Camelia, nu vreau să vorbim despre asta. Nu acum. Nu în seara asta.

— Dar când? Când o să-mi spui adevărul? Când o să recunoști că tot ce am trăit a fost o minciună?

A tăcut. În tăcerea lui am simțit totul: vinovăție, rușine, dar și o indiferență care m-a durut mai tare decât orice trădare. Am simțit cum mi se prăbușește lumea, cum fiecare amintire cu el devine brusc suspectă, fiecare gest de tandrețe, fiecare sărut pe fruntea Anei.

Am ieșit pe balcon, încercând să respir. Blocurile gri, luminile palide ale orașului, mirosul de ploaie și asfalt ud — toate păreau să mă apese, să mă strivească. M-am întrebat când am început să ne pierdem. Poate atunci când Radu a început să stea tot mai mult la serviciu, când eu am renunțat la jobul meu de la bibliotecă pentru a avea grijă de Ana, când am început să ne vorbim doar despre facturi și programări la dentist.

A doua zi, la micul dejun, Ana a venit alergând spre mine, cu părul ciufulit și ochii încă adormiți. — Mami, azi mergem în parc?

Am zâmbit, încercând să-mi ascund ochii umflați de plâns. — Sigur, iubita mea. Azi mergem doar noi două.

Radu a ieșit din dormitor, evitându-mi privirea. — Am o ședință importantă, nu știu când mă întorc.

— Nu-i nimic, am spus rece. Ne descurcăm.

În parc, Ana s-a jucat cu alți copii, iar eu am stat pe bancă, privind mamele din jur. Unele râdeau, altele vorbeau la telefon, dar toate păreau să poarte același zâmbet obosit, același aer de resemnare. M-am întrebat câte dintre ele trăiesc, de fapt, o viață dublă, câte își ascund lacrimile în baie, câte se prefac pentru copii.

Seara, după ce Ana a adormit, am încercat să vorbesc din nou cu Radu. — Nu putem continua așa. Nu vreau ca Ana să crească într-o casă plină de minciuni.

— Camelia, nu vreau să divorțăm. Nu vreau să o rănim pe Ana. Putem să… să încercăm să reparăm lucrurile.

— Să reparăm ce? Ce să reparăm, Radu? Dragostea nu se lipește cu scotch. Eu nu pot să uit. Tu poți?

A tăcut din nou. Am simțit că nu mai am nimic de spus. M-am dus la Ana, i-am sărutat fruntea și am stat lângă ea până târziu, ascultându-i respirația liniștită. Pentru ea trebuia să fiu puternică, dar pentru mine nu mai știam cum.

Zilele au trecut într-o ceață groasă. Radu venea târziu acasă, eu mă prefăceam că nu-mi pasă. Mama m-a sunat într-o seară.

— Camelia, ce se întâmplă? Te simt schimbată.

— Nimic, mamă. Sunt doar obosită.

— Nu mă minți. Eu știu când suferi. Dacă ai nevoie de ajutor, vino acasă. Nu trebuie să porți totul singură.

Am plâns după ce am închis. Nu voiam să-i spun adevărul, nu voiam să-i frâng inima. Tata murise acum trei ani, iar mama se agăța de ideea că măcar eu am o familie fericită.

Într-o seară, Radu a venit acasă mai devreme. — Putem să vorbim?

— Despre ce?

— Despre noi. Despre Ana. Despre cum putem merge mai departe.

— Radu, eu nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc cu frica asta, cu întrebarea dacă mă minți sau nu. Nu vreau ca Ana să crească într-o familie unde părinții ei se urăsc în tăcere.

— Nu te urăsc, Camelia. Doar… nu mai știu cum să fiu fericit.

— Nici eu.

A fost pentru prima dată când am simțit că suntem sinceri unul cu altul. Am plâns amândoi, fără cuvinte, fără promisiuni. Am decis să ne separăm pentru o vreme, să vedem dacă putem să ne regăsim pe noi înșine, înainte să ne mai putem regăsi unul pe altul.

Ana a suferit, dar am încercat să-i explicăm totul cu blândețe. — Mami și tati te iubesc la fel de mult, doar că uneori oamenii mari au nevoie de timp să-și vindece inimile.

Au trecut luni de atunci. Încă doare, dar am început să mă redescopăr. Am reluat munca la bibliotecă, am început să ies cu prietenele, să citesc, să râd din nou. Radu vine des să o vadă pe Ana și, uneori, stăm la o cafea și vorbim ca doi oameni care s-au iubit cândva.

Mă întreb adesea: câte familii trăiesc în umbra unei iluzii? Cât de mult suntem dispuși să sacrificăm pentru o imagine perfectă? Și, mai ales, când vine momentul să ne alegem pe noi înșine?