Îmbrățișarea pierdută: Povestea unei bunici din România

— Nu vreau să te mai văd la ușa mea, mamă! Ai înțeles? Glasul Irinei răsuna pe casa scării, spart de ecoul ușii trântite. Am rămas cu mâna întinsă, cu punga de portocale pe care le cumpărasem special pentru Maria, nepoata mea. M-am uitat la ușa aceea rece, vopsită prost, și am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când plecam așa, cu ochii în lacrimi, dar astăzi durerea era mai ascuțită ca niciodată.

Mă numesc Elena și am 67 de ani. În ultimii doi ani, nu mi-am mai văzut nepoata. Irina, fiica mea, m-a exclus din viața lor după ce am avut o ceartă urâtă. Totul a început într-o seară de iarnă, când am îndrăznit să-i spun că ar trebui să petreacă mai mult timp cu Maria și să nu o lase atât de mult la televizor. Irina a explodat atunci, spunându-mi că mă bag prea mult în viața ei, că nu am dreptul să-i dau lecții, că eu însămi nu am fost o mamă perfectă.

— Tu vorbești? Tu, care ai stat cu lunile la spital și m-ai lăsat singură cu tata? Ai uitat cum plângeam după tine?

Cuvintele ei au tăiat adânc. Da, am avut probleme. Am trecut printr-o depresie grea după ce soțul meu, Gheorghe, a murit subit. Am fost internată câteva luni la Obregia. Îmi amintesc și acum mirosul de clor din salon, fețele obosite ale celorlalte femei care își ascundeau lacrimile sub pături groase. Dar am luptat să ies la lumină pentru Irina. Am crezut că m-a iertat. Se pare că m-am înșelat.

De atunci, orice încercare de apropiere a fost respinsă. Am sunat de zeci de ori, am trimis mesaje, am lăsat cadouri la ușă. Niciun răspuns. Vecina de la etajul trei, tanti Viorica, mi-a spus într-o zi:

— Las-o, dragă, că o să-i treacă! Așa-s copiii ăștia tineri, cred că le știu pe toate.

Dar nu pot să las. Nu pot să accept că Maria crește fără să știe cine sunt eu, fără să-i spun poveștile pe care mi le spunea mama mea mie, fără să-i arăt cum se face cozonacul sau cum se plantează flori în grădină.

Într-o zi de primăvară, am prins curaj și am mers la școală la Maria. Am stat ascunsă după gard și am privit-o cum ieșea cu ghiozdanul în spate, râzând cu o colegă. Era atât de mare! Parcă ieri o țineam în brațe și îi cântam „Nani, nani”. M-am apropiat timid.

— Maria! Sunt eu… bunica Elena.

S-a uitat la mine mirată, apoi a zâmbit larg.

— Bunico! De ce nu mai vii pe la noi?

Am simțit un nod în gât.

— Mami nu vrea… Dar eu te iubesc mult!

A venit spre mine și m-a îmbrățișat scurt, apoi a fugit spre autobuz. Am rămas cu parfumul ei de copil pe haine și cu lacrimi amare pe obraji.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. M-am plimbat prin apartament ca un suflet chinuit. M-am uitat la pozele vechi: Irina la serbare, Gheorghe râzând la masă, Maria bebeluș dormind pe pieptul meu. Unde s-a rupt totul? Ce aș fi putut face altfel?

A doua zi am primit un mesaj scurt de la Irina:

„Te rog să nu te mai apropii de Maria fără acordul meu. Dacă mai faci asta, chem poliția.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Să ajung eu, mama ei, amenințată cu poliția? Pentru ce? Pentru că îmi iubesc nepoata?

Am încercat să vorbesc cu preotul parohiei noastre, părintele Doru.

— Sufletul tău e greu, Elena. Dar nu poți forța iertarea. Roagă-te pentru ea și pentru tine.

M-am rugat nopți întregi. Am aprins lumânări pentru vii și pentru morți. Am scris scrisori pe care nu le-am trimis niciodată. În fiecare zi mă trezesc cu speranța că poate astăzi va suna telefonul și voi auzi vocea Irinei spunând: „Mamă, hai la noi.”

Dar zilele trec una după alta, monotone și reci. Prietenele mele merg la serbări cu nepoții lor, povestesc despre vacanțe la mare sau la munte împreună cu familia. Eu rămân acasă cu televizorul dat încet și cu pisica mea bătrână care toarce pe fotoliu.

Uneori mă gândesc dacă nu cumva Irina are dreptate. Poate am greșit prea mult ca mamă. Poate rănile copilăriei ei sunt prea adânci ca să poată fi vindecate cu portocale sau povești.

Alteori mă revolt: nu merit atâta pedeapsă! Am făcut tot ce am putut cu resursele pe care le aveam. Am muncit toată viața ca asistentă medicală într-un spital de stat, am tras din greu să-i ofer Irinei tot ce avea nevoie.

Într-o seară ploioasă de toamnă, am primit un telefon neașteptat de la fratele meu, Mihai.

— Elena, trebuie să vorbesc cu tine despre Irina… E foarte stresată la serviciu, are probleme cu soțul ei… Poate ar trebui să-i scrii o scrisoare sinceră.

Am stat toată noaptea și am scris. Am pus pe hârtie tot ce nu am avut curaj să-i spun niciodată: cât de mult o iubesc, cât de tare îmi pare rău pentru suferința prin care a trecut când eram bolnavă, cât de mult îmi doresc să fim din nou o familie.

Nu știu dacă va citi vreodată acea scrisoare. Dar știu că nu pot renunța la speranță.

Poate într-o zi va veni și împăcarea. Poate Maria va crește și va dori ea însăși să mă caute. Până atunci, rămân aici, cu sufletul deschis și cu brațele pregătite pentru o îmbrățișare pierdută.

Oare cât poate rezista o inimă de mamă fără dragostea propriului copil? Și câte greșeli suntem dispuși să iertăm celor pe care îi iubim cel mai mult?