În luna a opta de sarcină am câștigat o avere. Soțul m-a lovit, iar soacra a cerut banii. Ce a urmat mi-a schimbat viața pentru totdeauna…

— Nu-mi vine să cred, Irina! Ai câștigat la loto?! 3 milioane?!

Vocea lui Sorin, soțul meu, răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de ciorbă rămas de la prânz. Eram în luna a opta de sarcină, abia mă mai puteam mișca, dar inima îmi bătea ca nebuna. Aveam biletul în mână, cu numerele norocoase încercuite cu pixul roșu. Mâinile îmi tremurau. Nu știam dacă să râd sau să plâng.

— Da, Sorin, am câștigat! Uite, vezi? Sunt chiar numerele mele! Am verificat de trei ori…

El s-a apropiat brusc, cu ochii mari și obrajii roșii. Pentru o clipă am crezut că o să mă ia în brațe. Dar nu. M-a apucat de braț cu putere.

— Să nu spui nimănui! Ai auzit? Nici măcar mamei mele! Banii ăștia sunt ai noștri, nu ai tăi!

Am simțit cum mă strânge, iar burta mi s-a încordat de frică. Am încercat să mă desprind, dar el a țipat:

— Dacă faci vreo prostie, te las pe drumuri! Și pe copilul ăsta la fel!

Nu era prima dată când ridica tonul la mine, dar niciodată nu mă lovise. Până atunci.

A doua zi, soacra mea, doamna Viorica, a venit val-vârtej peste noi. Nici nu apucasem să mă dezmeticesc după noaptea albă petrecută cu gândurile mele.

— Irina, am auzit că ai câștigat la loto! Fata mea de la magazin mi-a spus! Hai, dă-mi și mie ceva, că doar suntem familie!

Sorin se uita la mine cu ochii mici, ca un animal prins în capcană. Am simțit cum toată lumea mea se prăbușește. Soacra a început să țipe:

— Dacă nu-mi dai bani, să nu mai calci pe la noi! Să vezi tu cum te descurci cu burta aia mare!

Am încercat să-i explic că încă nu primisem banii, că totul trebuie să fie legal, că trebuie să merg la bancă… Dar nimeni nu voia să audă.

În zilele următoare, Sorin a devenit alt om. Nu mai era bărbatul blând pe care îl cunoscusem la facultate. Stătea nopțile pe telefon, vorbea în șoaptă cu prietenii lui și făcea planuri fără mine. Când încercam să-l întreb ceva despre viitorul nostru sau despre copil, îmi răspundea sec:

— Nu te mai băga unde nu-ți fierbe oala!

Într-o seară, după ce soacra plecase trântind ușa și blestemându-mă că sunt zgârcită, Sorin a venit beat acasă. M-a prins de păr și m-a trântit pe canapea.

— Tu crezi că banii ăștia sunt ai tăi? Eu muncesc aici! Eu aduc banii în casă!

Am plâns toată noaptea. Copilul din pântece s-a zbătut speriat. Am simțit pentru prima dată că nu mai am niciun sprijin. Mama mea murise când aveam 16 ani, iar tata era plecat la muncă în Germania. Prietenele mele erau ocupate cu familiile lor.

Într-o dimineață, am găsit curajul să sun la linia pentru victimele violenței domestice. O doamnă cu voce caldă m-a ascultat și mi-a spus:

— Irina, trebuie să pleci de acolo cât mai repede. Pentru tine și pentru copilul tău.

Mi-am făcut bagajul într-o pungă veche de supermarket și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Am dormit două nopți la un centru pentru femei abuzate din București. Acolo am întâlnit alte femei ca mine — fiecare cu povestea ei, fiecare cu rănile ei ascunse.

Când am mers la bancă să ridic banii, Sorin era deja acolo cu avocatul lui. A încercat să mă intimideze:

— Dacă nu-mi dai jumătate din bani, te dau în judecată! Copilul e al meu!

Am tremurat toată ziua, dar avocatul meu — o femeie tânără pe nume Camelia — m-a ajutat să demonstrez că biletul fusese cumpărat pe numele meu și cu banii mei. Judecătorul a decis că premiul îmi aparține.

Sorin a început să mă hărțuiască prin mesaje și telefoane. Soacra venea la centru și striga pe stradă că i-am furat viitorul fiului ei. Am simțit rușine, frică și furie — toate deodată.

Când l-am născut pe Vlad, eram singură în salonul rece al maternității. Dar când l-am ținut prima dată în brațe, am știut că tot chinul a meritat.

Au trecut doi ani de atunci. Am cumpărat un apartament mic într-un cartier liniștit din București și mi-am deschis o cofetărie micuță — visul meu din copilărie. Vlad merge la grădiniță și râde mereu când îi spun povești cu zâne și dragoni.

Sorin a dispărut din viața noastră după ce instanța i-a interzis să se apropie de noi. Soacra încă mai încearcă uneori să mă contacteze, dar nu-i mai răspund niciodată.

M-am întrebat adesea: oare banii chiar aduc fericirea? Sau doar scot la iveală adevărata față a oamenilor?

Poate că norocul meu nu a fost premiul cel mare, ci curajul de a începe o viață nouă pentru mine și pentru copilul meu.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că banii pot schimba oamenii sau doar îi arată așa cum sunt cu adevărat?