În umbra disprețului: Povestea Anei și lupta pentru vocea ei

— Nu mai visa cu ochii deschiși, Ana! Viața nu e ca în cărțile tale, m-a repezit tata într-o seară de toamnă, când încercam să-i spun că vreau să dau la liceul de arte. Stătea la masa din bucătărie, cu ziarul în față și o cană de ceai rece, iar vocea lui răsuna ca un verdict. Aveam aproape șaisprezece ani și simțeam că fiecare zi mă strivește tot mai tare.

De când murise mama, casa noastră se transformase într-un muzeu al tăcerii. Tata, Ion, era cu douăzeci și cinci de ani mai în vârstă decât fusese mama. Întotdeauna mi s-a părut că nu ne leagă nimic în afară de sânge. Îmi vorbea rar și doar ca să-mi spună ce am greșit sau ce nu fac bine. Irina, sora mea vitregă, era cu zece ani mai mare decât mine și nu pierdea nicio ocazie să-mi amintească faptul că sunt doar o povară.

Într-o seară, după ce tata a plecat la serviciu – lucra ca portar la un depozit –, am intrat în camera Irinei să-i cer un caiet. Am găsit-o vorbind la telefon, râzând zgomotos. Când m-a văzut, a ridicat ochii spre mine cu o privire plină de dispreț.

— Ce vrei?
— Ai un caiet gol? Am nevoie pentru desen.
— Nu-ți ajunge să visezi aiurea? Nu vezi că tata abia ne ține pe linia de plutire? Lasă prostiile astea cu arta!

Am ieșit fără să spun nimic. M-am dus în camera mea, am tras draperiile și am început să desenez pe marginea unei foi vechi. Era singurul loc unde mă simțeam liberă: printre umbrele creionului meu.

Într-o zi, la școală, doamna profesoară de desen, doamna Popescu, s-a apropiat de banca mea.

— Ana, ai talent. Ai vrea să participi la concursul județean de pictură?

Am simțit cum mi se încălzește inima. Era prima dată când cineva îmi spunea că sunt bună la ceva. Am acceptat fără să mă gândesc la consecințe.

Când am ajuns acasă și i-am spus tatei despre concurs, a izbucnit:

— Nu avem bani de pensule și vopsele! Ce-ți trebuie ție prostiile astea? Să te văd la matematică dacă vrei să faci ceva cu viața ta!

Irina a râs din bucătărie:

— Las-o, tată! O să ajungă să picteze pereții blocului!

Am fugit în cameră și am plâns până târziu în noapte. M-am întrebat dacă e ceva în neregulă cu mine, dacă poate chiar nu merit să fiu ascultată.

În zilele următoare, doamna Popescu a observat că sunt abătută.

— Ana, ce s-a întâmplat?
— Tata nu mă lasă… Spune că nu avem bani și că nu are rost.

A oftat și mi-a pus mâna pe umăr.

— Știu că e greu. Dar uneori trebuie să lupți pentru ceea ce iubești. Uite, eu îți aduc materialele. Tu doar promite-mi că nu renunți.

Am simțit pentru prima dată că cineva e de partea mea. Am început să lucrez la pictură în secret, noaptea, când toți dormeau. Fiecare culoare era o revoltă mută împotriva indiferenței din casă.

Cu două zile înainte de concurs, Irina a găsit tabloul ascuns sub pat.

— Ce-i asta? Ai mințit iar! O să-i spun tatei!

M-am rugat de ea să nu o facă, dar nu a vrut să audă. În seara aceea, tata a intrat furios în cameră.

— Ți-am spus clar! Nu vreau să aud de pictură! Dacă mai continui cu prostiile astea, te trimit la mătușa ta la țară!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. M-am gândit serios să fug de acasă. Dar apoi mi-am amintit de mama – cum mă încuraja mereu să desenez, cum îmi spunea că lumea are nevoie de culoare.

În ziua concursului am plecat devreme de acasă, fără să spun nimănui. Am participat cu inima strânsă și mâinile tremurânde. Când am câștigat premiul al doilea, am plâns de bucurie și tristețe în același timp. Nu aveam cui să-i spun acasă.

Câteva zile mai târziu, doamna Popescu a venit la noi acasă cu diploma mea. Tata a privit-o fără expresie.

— Felicitări… Dar tot nu cred că asta te va ajuta în viață.

Irina a dat ochii peste cap și a ieșit din cameră.

Am rămas singură cu diploma în mână. Pentru prima dată însă nu m-am simțit invizibilă. Știam că am reușit ceva doar pentru mine.

Anii au trecut greu. Tata s-a îmbolnăvit și eu a trebuit să muncesc după școală ca să ne descurcăm. Dar nu am renunțat niciodată la pictură. Am intrat la liceul de arte din orașul vecin și am început să predau lecții copiilor din cartier.

Irina s-a mutat la București și nu ne-am mai văzut decât rar. Tata a rămas același om tăcut și rece până la sfârșit. Dar eu am învățat că vocea mea contează – chiar dacă nimeni din familie nu vrea s-o audă.

Uneori mă întreb: câți copii ca mine cresc în case unde visele lor sunt considerate o povară? Câte voci sunt reduse la tăcere din cauza fricii sau nepăsării? Poate că povestea mea îi va face pe unii să asculte mai atent…