În umbra familiei: Povestea unei mame care s-a ridicat împotriva propriei sale sângelui

— Nu! Lăsați-o! — am urlat, cu vocea răgușită de disperare, în timp ce două mâini puternice mă țineau pe loc, de parcă aș fi fost o păpușă de cârpă. Am simțit cum mi se rupe inima în bucăți, văzând-o pe Ana, fiica mea de șaisprezece ani, tremurând în fața unchiului ei, Sorin, care ridicase palma amenințător. Ochii ei, mari și umezi, mă căutau cu speranță, dar eu eram neputincioasă, prinsă între fratele meu și soțul meu, Mihai, care mă ținea strâns de braț, șoptindu-mi printre dinți: — Nu te băga, Maria, e pentru binele ei!

Nu-mi venea să cred. Cum ajunsesem aici? Cum ajunseseră oamenii pe care îi iubeam cel mai mult să creadă că violența e răspunsul? Totul începuse cu câteva luni în urmă, când Ana a început să se schimbe. Era mai retrasă, nu mai voia să vorbească cu mine, iar notele ei scăzuseră dramatic. Mihai spunea că e doar o fază, că adolescenții sunt dificili, dar eu simțeam că e ceva mai mult. Într-o seară, am găsit-o plângând în baie, cu urme de zgârieturi pe brațe. Am încercat să vorbesc cu ea, dar mi-a spus doar atât: — Nu înțelegi, mamă. Nimeni nu mă ascultă.

Am încercat să vorbesc cu Mihai, dar el a ridicat din umeri: — Ești prea sensibilă, Maria. Las-o să se călească. Apoi, într-o duminică, la masa de prânz, Sorin a început să o ia la rost pe Ana pentru notele proaste. — Pe vremea mea, dacă luam sub opt, tata mă bătea cu cureaua! Așa am ajuns om! — a spus el, cu o mândrie bolnavă în glas. Mihai a aprobat din cap, iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Am încercat să intervin, dar am fost redusă la tăcere cu un gest scurt: — Nu te băga, Maria, e treaba bărbaților.

În acea după-amiază de noiembrie, totul a explodat. Ana a venit acasă cu ochii roșii, iar Sorin, care venise „să ne ajute cu niște treburi”, a început să țipe la ea. — Ești o rușine pentru familie! Nu meriți nimic! — a urlat el, ridicând palma. Am sărit să o apăr, dar Mihai m-a prins de braț, iar Sorin a lovit-o peste față. Ana a căzut pe podea, plângând. Am simțit cum ceva din mine se rupe definitiv. Am început să urlu, să mă zbat, să încerc să scap din strânsoarea lui Mihai. — Sunteți niște monștri! Cum puteți să-i faceți asta copilului meu?!

După ce Sorin a plecat, Mihai a venit la mine cu o privire rece. — Să nu te mai bagi niciodată peste noi. Așa se crește un copil, nu cu milă. În noaptea aceea, am stat lângă Ana, care tremura și nu voia să vorbească. Am plâns împreună, în șoaptă, ca să nu ne audă nimeni. Am știut atunci că nu mai pot rămâne indiferentă. A doua zi, am luat-o pe Ana și am plecat la mama mea, în satul vecin. Mihai a venit după noi, furios, amenințând că dacă nu ne întoarcem, nu ne mai dă voie să vedem casa. Mama m-a privit cu ochii plini de lacrimi: — Maria, nu poți să lași lucrurile așa. Trebuie să faci ceva.

Am mers la poliție. Am povestit totul, cu voce tremurândă, dar polițistul a ridicat din umeri: — Doamnă, e treaba familiei. Poate se rezolvă între voi. Am simțit cum mă sufoc de neputință. Am încercat să găsesc ajutor la Protecția Copilului, dar mi s-a spus că dacă nu există dovezi clare de abuz repetat, nu pot interveni. M-am simțit singură, abandonată de toți. Ana era tot mai retrasă, refuza să meargă la școală, iar eu nu știam cum să o ajut.

Într-o seară, am găsit-o pe Ana cu o sticlă de pastile în mână. Am înghețat. — Nu mai pot, mamă. Nu mai vreau să trăiesc așa. Am izbucnit în plâns și am luat-o în brațe, promițându-i că nu o voi mai lăsa niciodată singură. Atunci am știut că trebuie să lupt, chiar dacă împotriva propriei mele familii. Am început să caut ajutor la ONG-uri, la psihologi, la preoți. Unii m-au ascultat, alții m-au judecat. — Ești o mamă slabă, Maria. Trebuia să-ți ții bărbatul în frâu, mi-a spus o vecină. Dar nu m-am lăsat. Am găsit o asociație care ne-a oferit consiliere și sprijin. Ana a început să vorbească, să se deschidă, să-și găsească din nou curajul.

Au trecut luni de zile până când am reușit să obțin un ordin de protecție împotriva lui Mihai și a lui Sorin. Familia mea m-a renegat. — Ne-ai făcut de râs, Maria! — mi-a strigat tata la telefon. — Nu mai ai ce căuta la noi! Am plâns, dar nu m-am întors. Pentru prima dată, am simțit că fac ceea ce trebuie pentru copilul meu. Ana merge acum la terapie, începe să zâmbească din nou. Eu muncesc la o brutărie din oraș, ne descurcăm greu, dar suntem împreună.

Uneori, noaptea, mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am distrus tot ce însemna familia mea. Dar când o văd pe Ana dormind liniștită, știu că am ales corect. Oare câte mame mai trăiesc coșmarul acesta în tăcere? Oare câți copii suferă, în spatele ușilor închise, fără ca nimeni să-i audă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?