În umbra mamei – Cum familia mea se destramă sub același acoperiș

— Irina, iar ai uitat să pui sare în ciorbă!
Vocea mamei mele, ascuțită ca o lamă, răsună din bucătărie. Mă opresc în prag, cu mâinile reci și inima bătând nebunește. E ora șapte seara, iar în apartamentul nostru de la etajul patru miroase a supă și a tensiune. Soțul meu, Vlad, stă la masă cu privirea în telefon, iar fetița noastră, Mara, desenează pe colțul unei reviste.

— Mamă, am pus sare, doar că tu mereu vrei mai multă, încerc să răspund calm, dar vocea mi se frânge.
— Nu te mai scuza, Irina! Dacă nu știi să gătești, lasă-mă pe mine!

Vlad oftează, dar nu spune nimic. Îl simt cum se retrage, cum se ascunde după ecranul telefonului, lăsându-mă singură în fața furtunii. Mama s-a mutat la noi acum trei ani, după ce tata a murit. La început, am crezut că e doar o perioadă grea, că are nevoie de noi, că va fi temporar. Dar timpul s-a scurs și prezența ei a devenit o umbră care apasă peste tot ce înseamnă familia mea.

În fiecare zi, mă trezesc cu teama că orice gest, orice cuvânt, orice decizie va fi judecată. Mama nu ratează nicio ocazie să-mi amintească cât de slabă sunt, cât de prost mă descurc ca mamă, ca soție, ca femeie. „Pe vremea mea, nu stăteam pe telefon, făceam mâncare pentru toată familia, nu mă plângeam la fiecare pas!” îmi spune aproape zilnic. Mara a început să se teamă de ea. Vlad a început să se teamă de mine, de reacțiile mele, de izbucnirile mele de furie sau de plâns.

Într-o seară, după ce Mara adoarme, îl găsesc pe Vlad pe balcon, fumând. Îl privesc cum își freacă fruntea, obosit.
— Vlad, nu mai pot. Simt că mă sufoc.
El nu răspunde imediat. Trage adânc din țigară, apoi spune încet:
— Știu, Irina. Dar ce vrei să facem? E mama ta.
— Nu mai suntem noi. Nu mai suntem o familie. Suntem trei femei care se ceartă și un bărbat care fuge de acasă.
— Nu fug, doar… nu mai știu cum să ajut.

Mă simt vinovată. Îl iubesc pe Vlad, dar nu mai știu cum să fiu soția lui. Îmi iubesc mama, dar nu mai pot s-o suport. Îmi iubesc copilul, dar nu mai am răbdare cu ea. Mă uit la mine în oglindă și nu mă mai recunosc. Cine sunt eu, de fapt? O femeie care trăiește în umbra mamei sale, care nu știe să spună „nu”, care se teme să-și ceară dreptul la liniște?

Într-o duminică, la prânz, mama izbucnește din nou:
— Mara, nu pune atâta ketchup pe cartofi! O să te doară burta! Irina, nu vezi că nu știi să-ți crești copilul?
Mara se uită la mine cu ochi mari, speriați.
— Las-o, mamă, te rog, îi spun, dar vocea mea e slabă, aproape o șoaptă.
— Nu-mi spune tu mie ce să fac! Dacă nu-ți convine, să mă dai afară!

Se face liniște. Vlad lasă furculița jos. Mara începe să plângă încet. Eu simt că mă prăbușesc.
— Poate chiar ar trebui să…
Nu apuc să termin. Mama se ridică, trântește ușa camerei și nu mai iese până seara.

După masă, Vlad mă ia de mână.
— Irina, trebuie să facem ceva. Nu mai putem trăi așa.
— Ce să fac? Să-mi dau mama afară? Cum să fac asta?
— Poate nu e vorba să o dai afară, dar trebuie să-i spui ce simți. Altfel, o să ne pierdem cu toții.

În noaptea aceea nu dorm. Mă gândesc la copilăria mea, la cum mama era totul pentru mine. La cum tata tăcea și suporta. La cum eu am jurat că nu voi fi niciodată ca ea. Și totuși, uite-mă, repetând același tipar, transmițând mai departe aceeași durere.

A doua zi, când Mara e la școală și Vlad la serviciu, intru în camera mamei. Stă pe pat, cu ochii în gol.
— Mamă, trebuie să vorbim.
— Ce mai vrei?
— Nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa. Mă doare. Ne doare pe toți.
— Eu sunt de vină, nu? Eu stric totul!
— Nu e vorba de vină, mamă. E vorba că nu mai avem loc una de alta. Că Mara se teme de tine. Că Vlad nu mai vrea să vină acasă. Că eu nu mai știu cine sunt.

Mama începe să plângă. Pentru prima dată, o văd slabă, mică, speriată.
— Și eu mă simt singură, Irina. Nu știu unde să mă duc. Nu mai am pe nimeni.
— Putem găsi o soluție. Poate să te muți la mătușa Ileana, sau să-ți găsim o garsonieră aproape de noi. Dar nu mai putem continua așa.

Plângem amândouă. Pentru prima dată, nu ca dușmani, ci ca două femei rănite care nu mai știu cum să se iubească fără să se rănească.

Au trecut două luni de atunci. Mama s-a mutat la mătușa Ileana, la marginea orașului. Ne vedem la sfârșit de săptămână. Mara a început să râdă din nou. Vlad mă ține în brațe seara și îmi spune că îi e dor de mine, de noi. Dar rana rămâne. Mă întreb dacă am făcut bine, dacă nu cumva am trădat-o pe mama, dacă nu cumva am rupt ceva ce nu se mai poate repara.

Uneori, noaptea, mă întreb: oare cât din viața noastră e a noastră și cât e moștenit, fără să vrem, de la cei care ne-au crescut? Oare putem învăța să fim fericiți fără să-i rănim pe cei pe care îi iubim cel mai mult?