În umbra promisiunilor: Prețul libertății mele

— Mirela, nu mai visa la prostii! Viața nu e ca-n filme, ai familie, ai responsabilități! — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de ceapă prăjită. Aveam 34 de ani și încă mă simțeam ca o adolescentă certată pentru notele mici la matematică. Sorin, soțul meu, stătea la masă, cu ochii în telefon, ignorându-mă complet.

Am oftat adânc și am strâns pumnii sub masă. În fiecare zi mă trezeam cu senzația că trăiesc viața altcuiva. M-am măritat cu Sorin la 24 de ani, la insistențele părinților mei: „E băiat bun, are serviciu stabil la primărie, nu te va lăsa să duci lipsă de nimic.” Dar nimeni nu m-a întrebat dacă îl iubesc sau dacă vreau altceva de la viață.

— Mirela, ai pus sare în ciorbă? — m-a întrebat Sorin fără să mă privească.

— Da, am pus, răspund mecanic.

— Data trecută era prea fadă. Să nu mai faci așa.

M-am ridicat să spăl vasele, simțind cum fiecare gest devine o povară. În mintea mea, strigam: „Nu mai pot! Nu mai vreau să fiu doar o umbră!” Dar cuvintele nu ieșeau niciodată pe gură.

Seara, după ce toată lumea adormea, mă strecuram pe balcon cu o cană de ceai și priveam luminile blocurilor din cartierul nostru din Ploiești. Mă întrebam cum ar fi fost viața dacă aș fi avut curajul să spun „nu” atunci când trebuia. Dacă aș fi plecat la București să studiez psihologia, așa cum visam. Dacă aș fi avut puterea să-mi urmez propriile dorințe.

Într-o zi, totul s-a schimbat. Era o după-amiază ploioasă de martie când am primit un mesaj pe Facebook de la Irina, colega mea din liceu: „Hei, Mirela! Ce mai faci? Am văzut că ești tot în Ploiești. Hai la o cafea!”

Am ezitat mult înainte să-i răspund. Sorin nu suporta să ies fără el sau fără să-i spun exact unde merg. Dar ceva din mine s-a revoltat. Am mințit că merg la cumpărături și am fugit la cafeneaua din centru.

Irina era neschimbată: zâmbitoare, plină de viață. Mi-a povestit despre divorțul ei, despre cum și-a găsit un job bun la o firmă de consultanță și despre cât de greu i-a fost să-și asculte inima. Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi.

— Mirela, tu ești fericită? — m-a întrebat direct.

Am tăcut mult timp. Apoi am spus încet:

— Nu știu ce e fericirea. Parcă am uitat cum se simte.

Irina mi-a strâns mâna peste masă:

— Nu e niciodată prea târziu să-ți schimbi viața. Știi asta?

Cuvintele ei au rămas cu mine zile întregi. Dar acasă, totul era la fel: Sorin devenea tot mai irascibil, iar mama mă suna zilnic să-mi amintească „să nu-l superi pe bărbat”. Tata nu spunea nimic, doar oftează și se uită pe fereastră când vin în vizită.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Sorin — pentru că am uitat să-i calc cămașa preferată — am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu mai vreau să trăiesc așa!

El s-a uitat la mine ca la un copil răsfățat:

— Ce ai pățit? Ți-a băgat cineva prostii în cap? Femeia stă acasă și are grijă de familie! Asta e menirea ta!

Am plâns toată noaptea. Dimineața următoare, m-am privit în oglindă și nu m-am recunoscut. Aveam cearcăne adânci și ochii goi. Mi-am luat inima în dinți și i-am scris Irinei:

„Vreau să încerc să schimb ceva. Poți să mă ajuți?”

A doua zi am mers împreună la un interviu pentru un post de asistent manager la firma unde lucra ea. Mâinile îmi tremurau, dar pentru prima dată după mulți ani simțeam speranță.

Când i-am spus lui Sorin că vreau să lucrez, a izbucnit:

— Nu ai nevoie de serviciu! Eu aduc bani în casă! Ce-o să zică lumea?

Mama a venit imediat să mă certe:

— Mirela, te faci de râs! O femeie serioasă nu-și lasă bărbatul!

Dar tata mi-a spus încet, când am rămas singuri:

— Dacă simți că nu mai poți, fă ce crezi tu că e bine. Eu n-am avut curajul tău.

A fost pentru prima dată când l-am văzut pe tata vulnerabil. Am plâns amândoi în tăcere.

Am început serviciul și fiecare zi era o luptă: Sorin mă ignora sau mă jignea subtil, mama mă suna să-mi spună că „o să rămân singură”, iar colegii mă priveau ciudat pentru că eram nou-venita trecută de 30 de ani fără experiență.

Dar încet-încet am început să-mi recapăt încrederea. Irina mă susținea mereu:

— Nu te uita înapoi! E viața ta!

După câteva luni, am strâns curajul să-i spun lui Sorin că vreau divorțul. A urlat, a spart un pahar, m-a amenințat că „o să regret toată viața”. Mama a venit plângând la ușă:

— Mirela, ne faci de râs! Ce-o să zică rudele? Ce-o să zică vecinii?

Dar eu eram hotărâtă. Pentru prima dată în viață simțeam că respir cu adevărat.

Au trecut doi ani de atunci. Încă port cicatricile acelor zile grele — privirile dezaprobatoare ale rudelor, șoaptele vecinilor pe scară, singurătatea serilor lungi. Dar am găsit liniștea pe care n-am avut-o niciodată.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am rănit prea mulți oameni pe drumul meu spre libertate. Dar apoi îmi amintesc cât de mult m-am rănit pe mine însămi trăind după regulile altora.

Oare câte femei ca mine încă mai trăiesc în tăcere? Câte dintre noi avem curajul să ne ascultăm inima?