În umbra secretelor de familie: Cum un telefon neașteptat a schimbat viața fiicei mele

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea Simonei răsuna spart, ca o sticlă crăpată, în liniștea apăsătoare a sufrageriei. Era trecut de miezul nopții, iar lumina slabă de la bucătărie se strecura pe sub ușa întredeschisă. M-am apropiat de ea, încercând să-i ating umărul, dar s-a tras brusc, ca și cum mâna mea ar fi ars-o.

— Simona, te rog, vorbește cu mine… Ce s-a întâmplat? — am șoptit, simțind cum inima mi se strânge ca într-o menghină.

Telefonul sunase cu două ore înainte. Un număr necunoscut. O voce de femeie, grăbită, aproape speriată: „Doamnă Ionescu? Simona e bine, dar ar trebui să veniți la spital. A leșinat la școală.”

Nu era prima dată când Simona claca. De luni de zile o vedeam cum se stinge încet, cum ochii ei mari și verzi își pierd scânteia. Dar soțul meu, Viorel, ridica din umeri de fiecare dată când încercam să vorbesc cu el.

— E doar o fază. Adolescenții sunt toți așa. Las-o să-și revină singură! — spunea el, fără să-și ridice ochii din ziar.

Mama mea, bătrână și mereu nemulțumită, nu făcea decât să toarne sare pe rană:

— Ai răsfățat-o prea mult! Pe vremea mea, nu aveam timp de mofturi. Dacă nu-i place viața asta, să se ducă la muncă!

Dar eu știam că nu era doar o fază. Simona nu mai mânca aproape nimic, slăbise vizibil, iar sub ochii ei apăruseră cearcăne adânci. Începuse să poarte bluze cu mâneci lungi chiar și vara. Am găsit odată o lamă de ras ascunsă în sertarul ei. Am plâns atunci în baie, cu prosopul vârât în gură ca să nu mă audă nimeni.

După telefonul acela, am alergat la spital cu sufletul la gură. Simona era pe un pat alb, cu perfuzia în mână și privirea pierdută. Doctorița m-a tras deoparte:

— Doamnă Ionescu, fiica dumneavoastră are nevoie de ajutor specializat. Nu e doar oboseală sau stres. E depresie severă.

Am simțit că mă prăbușesc. Cum să-i spun asta lui Viorel? Cum să-i spun mamei mele?

Când am ajuns acasă cu Simona, Viorel a bombănit:

— S-au găsit doctorii ăștia să pună etichete la orice prostie! Să nu aud că o duci la psiholog! O să râdă lumea de noi!

Am vrut să țip, să-l zgudui, dar n-am avut putere. M-am simțit mică și neputincioasă.

În zilele următoare, Simona s-a închis tot mai mult în ea însăși. Eu mă zbăteam între serviciu, grija pentru ea și reproșurile mamei:

— Tu ești de vină! Dacă ai fi fost mai severă cu ea…

Într-o seară, când mă întorceam acasă cu plasele grele de la supermarket, am întâlnit-o pe scara blocului pe doamna Lidia. Nu vorbisem niciodată mai mult de două-trei cuvinte cu ea. Dar atunci m-a privit lung și mi-a spus:

— Te văd mereu tristă. Dacă vrei să bei o cafea și să povestești… eu sunt aici.

Nu știu ce m-a făcut să accept. Poate disperarea. Poate nevoia de a fi ascultată fără judecată.

În bucătăria ei micuță, printre aburii cafelei și mirosul de cozonac rămas din weekend, am izbucnit în plâns și i-am spus totul: despre Simona, despre Viorel, despre mama mea.

Lidia m-a ascultat fără să mă întrerupă. Apoi mi-a povestit despre fiica ei care trecuse prin același iad al depresiei și al tăcerii impuse de rușinea familiei.

— Nu e vina ta. Și nici a ei. Dar dacă nu faci ceva acum, s-ar putea să fie prea târziu. Nu-ți lăsa copilul singur în întuneric doar pentru că ceilalți nu vor să vadă lumina.

Cuvintele ei au fost ca un duș rece. În noaptea aceea am stat lângă patul Simonei și i-am spus:

— Te iubesc orice ar fi. Și dacă ai nevoie de ajutor, îl vom căuta împreună. Nu-mi pasă ce zice tata sau bunica ta. Tu contezi pentru mine.

A început să plângă în hohote și m-a strâns în brațe pentru prima dată după luni întregi.

A doua zi am sunat la un cabinet de psihologie. Viorel a făcut scandal, mama a refuzat să mai vorbească cu mine o vreme. Dar am mers înainte.

Au trecut luni grele: ședințe de terapie, zile când Simona nu voia să se ridice din pat, nopți când mă temeam că nu va mai fi dimineață pentru noi. Dar încet-încet, am început să văd schimbări: un zâmbet timid, o glumă aruncată la masă, o ieșire cu prietenele.

Viorel s-a schimbat puțin abia după ce a văzut că Simona începe să-și revină. Mama încă oftează când mă vede, dar uneori îi aduce Simonei prăjituri calde.

M-am întrebat de multe ori dacă am făcut bine să mă pun împotriva familiei mele pentru copilul meu. Dar când o văd pe Simona cum își recapătă viața pas cu pas, știu că n-aș fi putut altfel.

Oare câte mame mai trăiesc aceeași frică și aceeași rușine? Câte fete ca Simona se luptă singure cu întunericul? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?