În umbra soacrei – Povestea unei nedreptăți de familie

— Nu-i nimic, Livia, lasă, poate data viitoare o să-ți iasă mai bine cozonacul, mi-a spus soacra mea, doamna Mariana, cu vocea aceea tăioasă pe care o folosea mereu când voia să pară politicoasă, dar să mă pună la punct. Era Ajunul Crăciunului și toată familia era adunată în jurul mesei. Pe masă, cozonacul meu stătea stingher lângă cel al cumnatei mele, Raluca, care primise deja laudele tuturor.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, iar ochii mi se umplu de lacrimi. M-am ridicat repede să aduc salata de boeuf din bucătărie, doar ca să scap de privirile lor. În spatele ușii, am tras aer adânc în piept și am încercat să-mi adun gândurile. „De ce nu pot fi niciodată suficientă pentru ea? De ce trebuie mereu să demonstrez că merit să fiu aici?”

Când m-am întors, am surprins-o pe Mariana cum îi șoptea Ralucăi: — Tu ai fost mereu ca o fiică pentru mine, nu ca altele… Am strâns din dinți și am pus salata pe masă. Soțul meu, Vlad, mi-a zâmbit încurajator, dar ochii lui evitau privirea mamei sale.

Așa era mereu. De când m-am măritat cu Vlad, simțeam că trebuie să lupt pentru fiecare firimitură de atenție sau apreciere. Mariana nu pierdea nicio ocazie să-mi amintească faptul că nu sunt „de-a lor” cu adevărat. Raluca, sora lui Vlad, era favorizata casei: primea cadouri scumpe, era lăudată pentru orice gest mărunt și orice greșeală îi era trecută cu vederea. Eu? Eu trebuia să fiu recunoscătoare că exist.

Într-o seară, după ce toți au plecat, am rămas singură cu Vlad în bucătărie. Spălam vasele în tăcere, iar el s-a apropiat de mine.

— Livia, știu că nu e ușor… Dar mama e așa cu toată lumea.

— Nu cu Raluca! Cu ea e mereu blândă și caldă. Pe mine mă tratează ca pe o străină. Nu vezi?

Vlad a oftat și a dat din umeri.

— E greu să schimbi ceva la vârsta ei…

— Dar eu? Eu cât să mai rabd? Simt că mă sufoc în casa asta!

Am izbucnit în plâns. Vlad m-a luat în brațe, dar simțeam că nu mă poate ajuta cu adevărat. El era prins între două lumi: loialitatea față de mama lui și dragostea pentru mine.

Timpul a trecut, iar lucrurile nu s-au schimbat. Ba chiar s-au agravat. Când am rămas însărcinată, am sperat că poate venirea unui copil va aduce pace și acceptare. Dar Mariana a venit la noi cu o listă întreagă de reguli despre cum trebuie crescut copilul „ca la carte” și nu a ratat nicio ocazie să-mi spună că Raluca ar fi făcut totul mai bine dacă ar fi fost în locul meu.

— Să nu-i dai lapte praf! Sora lui Vlad a alăptat exclusiv șase luni! Și tu trebuie să faci la fel!

— Dar nu am suficient lapte… am încercat tot ce mi-ai spus…

— Nu te străduiești destul! Dacă ai vrea cu adevărat, ai reuși!

M-am simțit mică și neputincioasă. În fiecare zi mă luptam cu oboseala, cu nesiguranța și cu sentimentul că nu sunt o mamă bună. Raluca venea des în vizită, mereu aranjată și zâmbitoare, povestind cât de ușor i-a fost ei cu copiii. Mariana o asculta fascinată și îi cerea sfaturi pentru mine, ca și cum eu nu aș fi fost acolo.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Mariana care îmi spusese că „nu merit un băiat ca Vlad”, am plecat plângând la mama mea. Am stat ore întregi pe canapea, povestindu-i tot ce mă apăsa.

— Livia, tu nu trăiești pentru soacra ta! Tu trăiești pentru tine și familia ta! Dacă Vlad te iubește, trebuie să vă găsiți echilibrul vostru. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești sau cât valorezi!

Cuvintele mamei mi-au dat curaj. În seara aceea, când Vlad a venit acasă, i-am spus răspicat:

— Vlad, dacă vrei ca familia noastră să reziste, trebuie să punem limite! Nu mai pot trăi sub umbra mamei tale!

A fost prima dată când l-am văzut hotărât. A doua zi i-a spus Marianei că trebuie să ne respecte deciziile și spațiul. A urmat o perioadă tensionată: telefoane reci, vizite rare și multe priviri tăioase la mesele de familie. Dar încet-încet am început să respir din nou.

Nu spun că totul s-a rezolvat miraculos. Mariana nu s-a schimbat peste noapte și nici relația cu Raluca nu a devenit brusc una caldă. Dar am învățat să mă apăr și să cer respectul pe care îl meritam.

Uneori mă întreb dacă nu cumva sacrificiul liniștii aparente a meritat prețul libertății mele interioare. Oare câte femei trăiesc încă sub umbra unei soacre dominante? Și câte dintre ele au curajul să spună: „Ajunge!”?