În umbra tăcerii: Povestea mea despre dependență și iertare

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să te văd așa! — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, unde mirosul de cafea se amesteca cu cel de țuică ieftină. Era a treia oară săptămâna asta când mă găsea cu capul pe masă, sticla goală lângă mine, ochii roșii și sufletul gol. Tata, ca de obicei, nu spunea nimic. Doar își strângea pumnii și ieșea pe balcon, unde fuma în tăcere, privind blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești.

Nu știu când am început să beau. Poate după ce am pierdut primul meu job, poate după ce m-a părăsit Irina, sau poate după ce am realizat că nu sunt decât o umbră a ceea ce visam să fiu. Prietenii mei, Radu și Costin, mă chemau la bere după muncă, dar eu rămâneam mereu ultimul la masă, cu încă o sticlă în față, încercând să uit. Să uit de mine, de eșecuri, de privirile dezamăgite ale părinților.

Într-o seară de noiembrie, când ploaia bătea în geamuri ca niște degete reci, mama a intrat în camera mea fără să bată. — Vlad, trebuie să vorbim. Nu mai merge așa. Ai nevoie de ajutor. — Am râs amar. — Ajutor? De la cine? De la voi? De la statul ăsta care nu-mi dă nicio șansă? — Am simțit cum lacrimile îi curg pe obraji, dar nu m-am oprit. — Lasă-mă în pace, mamă. Nu vreau să aud nimic. — A ieșit fără să spună altceva, iar eu am rămas singur, cu sticla și cu demonii mei.

A doua zi, tata a venit la mine. Nu era genul care să vorbească mult, dar de data asta a stat în ușă și m-a privit lung. — Vlad, când eram de vârsta ta, am trecut și eu prin greutăți. Dar nu m-am lăsat. Nu vreau să te pierd. — Am simțit un nod în gât, dar mândria nu m-a lăsat să-i răspund. Am dat din cap și am ieșit din cameră, trântind ușa.

Zilele au trecut una după alta, toate la fel. Mă trezeam târziu, mă uitam la televizor, beam, ieșeam cu băieții, mă întorceam acasă târziu, mereu cu capul plecat. Mama nu mai spunea nimic, doar mă privea cu ochii ei obosiți, iar tata părea că îmbătrânește de la o zi la alta. Într-o seară, când am ajuns acasă, am găsit-o pe sora mea, Ana, plângând în sufragerie. — Vlad, nu mai pot. Nu mai pot să te văd așa. Ne distrugi pe toți. — Am vrut să-i spun că exagerează, dar am văzut cât de sinceră era durerea ei. — Te rog, frate, fă ceva. — Am dat din umeri și am plecat în cameră, dar cuvintele ei mi-au rămas în minte.

Într-o noapte, după ce am băut prea mult, am ieșit pe balcon. Vântul rece mi-a tăiat fața, iar orașul părea pustiu. Am început să plâng, fără să mă pot opri. M-am gândit la copilăria mea, la zilele când mergeam cu tata la pescuit, la serile când mama îmi citea povești. Unde dispăruse totul? Cum ajunsesem aici?

A doua zi, am decis să încerc să mă opresc. Am aruncat toate sticlele din casă, am încercat să evit prietenii care mă chemau la băut. Dar sevrajul a fost cumplit. Tremuram, aveam coșmaruri, nu puteam dormi. Mama stătea lângă mine, îmi aducea ceai și mă ținea de mână. — O să treacă, Vlad. Sunt aici. — Tata nu spunea nimic, dar îl vedeam cum se uită la mine cu speranță și teamă.

După o săptămână, am cedat din nou. Am ieșit din casă și am băut până am căzut pe o bancă în parc. M-a găsit un vecin, domnul Dumitru, care m-a dus acasă. Mama a plâns, tata a urlat la mine, Ana nu mi-a mai vorbit două săptămâni. Am simțit că nu mai am nicio șansă.

Într-o zi, Ana a venit la mine. — Vlad, am găsit un grup de sprijin. Poate te ajută. — Am refuzat la început, dar până la urmă am cedat. La prima întâlnire, am întâlnit oameni ca mine: Mihai, care își pierduse familia, Ioana, care nu mai vorbea cu copiii ei, Sorin, care trăia pe străzi. Am simțit că nu sunt singur. Am început să merg regulat, să vorbesc despre ce simt, să încerc să mă schimb.

Familia mea a început să aibă din nou încredere în mine, dar drumul a fost lung. Tata a început să mă invite la meciuri, mama a început să gătească din nou felurile mele preferate, Ana a venit cu mine la întâlniri. Dar rușinea nu a dispărut. Prietenii mă evitau, vecinii șușoteau pe la colțuri. — Uite-l pe Vlad, bețivul. — Mă durea, dar încercam să nu arăt.

Au trecut luni de zile. Am reușit să mă angajez din nou, la un depozit. Nu era jobul visurilor mele, dar era un început. Am cunoscut-o pe Laura, o colegă care m-a ajutat să cred din nou în mine. Am început să ies cu ea, să râd, să sper. Dar frica de a recădea era mereu acolo. Într-o seară, la o petrecere, cineva mi-a oferit un pahar. Am refuzat, dar am simțit cum mâinile îmi tremură. Laura m-a privit în ochi și mi-a spus: — Sunt aici, Vlad. Nu ești singur.

Acum, după doi ani, încă lupt. Sunt zile când totul pare greu, când tentația e mare, când rușinea mă apasă. Dar am învățat să cer ajutor, să vorbesc, să nu mai fug de mine. Familia mea e din nou unită, prietenii adevărați au rămas lângă mine, iar Laura e sprijinul meu.

Mă întreb uneori: Oare voi fi vreodată iertat cu adevărat? Oare pot să mă iert eu pe mine pentru tot ce am făcut? Voi ce credeți? Se poate vindeca sufletul după atâta durere?