Început la cincizeci și cinci de ani: Când am lăsat totul în urmă

— Tu chiar nu te gândești la nimeni altcineva decât la tine? Vocea fiicei mele, Irina, răsuna ca un ecou în bucătăria mică, tapetată cu faianță veche, pe care o ștergeam mecanic cu un burete ud. Mâinile îmi tremurau, dar nu de la efort, ci de la greutatea cuvintelor ei. Mă uitam la ceasul vechi de pe perete – era trecut de miezul nopții, dar niciuna dintre noi nu putea dormi. Soțul meu, Doru, stătea în prag, cu brațele încrucișate și privirea tăioasă.

— Nu mai pot, Irina. Nu mai pot să trăiesc așa. Am nevoie să respir, să fiu eu însămi măcar o dată în viață, am spus cu voce joasă, aproape șoptită.

— Și noi? Ce facem noi fără tine? Cum poți să ne lași așa? Doru a ridicat tonul, iar eu am simțit cum mi se strânge inima. Am crescut-o pe Irina singură cât el era plecat cu lunile pe șantier. Am ținut casa, am avut grijă de părinții lui bolnavi, am renunțat la serviciu când s-a născut Vlad, băiatul nostru cel mic. Toată viața mea a fost despre ei. Dar cine eram eu?

În acea noapte, am împachetat câteva haine într-o valiză veche și am ieșit pe ușă fără să privesc înapoi. Ploua mocnit. Am simțit fiecare picătură ca pe o binecuvântare și o pedeapsă. Am luat trenul spre București, orașul unde nu cunoșteam pe nimeni și unde speram să găsesc ceva din mine însămi.

Primele zile au fost un coșmar. Am dormit într-o garsonieră închiriată la marginea orașului, cu pereți subțiri și miros de mucegai. M-am trezit dimineața cu ochii umflați de plâns și m-am întrebat dacă nu cumva am greșit. Telefonul suna mereu: mesaje furioase de la Doru, reproșuri de la Irina, tăcere apăsătoare de la Vlad. „Ești egoistă! Cum poți să faci asta familiei tale?”

Am găsit un post de femeie de serviciu într-un bloc de birouri din centru. Nu era ceea ce visam când eram tânără – atunci voiam să fiu profesoară de limba română – dar era un început. În fiecare dimineață, mă uitam în oglinda din lift și încercam să-mi zâmbesc. Uneori reușeam.

Într-o zi, când spălam geamurile pe hol, o femeie m-a privit lung. Avea părul alb strâns într-un coc elegant și purta un costum scump.

— Dumneavoastră sunteți noua doamnă care face curățenie? m-a întrebat cu o voce blândă.

— Da… mă scuzați dacă vă deranjez.

— Nu deranjați deloc. Știți… și eu am început de la zero după ce am trecut de cincizeci de ani. Nu e ușor, dar nici imposibil. Să nu vă pierdeți speranța.

Am simțit cum mi se umezește privirea. Era prima dată când cineva nu mă judeca, ci mă încuraja.

Seara, după muncă, mergeam în parc și priveam oamenii: mame cu copii mici, bătrâni care jucau table, adolescenți gălăgioși. Mă simțeam invizibilă și totuși liberă pentru prima dată în viață. Într-o zi, am găsit un anunț la avizierul blocului: „Cursuri gratuite de informatică pentru adulți”. Mi-am făcut curaj și m-am înscris.

La cursuri am cunoscut-o pe Mariana, o femeie veselă cu ochi verzi și râs molipsitor.

— Ce te-a adus aici? m-a întrebat într-o pauză.

— O viață întreagă trăită pentru alții… Acum încerc să trăiesc și pentru mine.

— Să știi că meriți! Toate merităm o șansă la fericire.

Încet-încet, am început să mă schimb. Am învățat să folosesc calculatorul, să trimit emailuri, să caut informații pe internet. M-am înscris la un curs online de limba română pentru adulți – visul meu din tinerețe nu murise încă.

Între timp, acasă lucrurile se complicau. Irina îmi trimitea mesaje pline de reproșuri: „Tata e tot mai rău fără tine”, „Vlad nu vorbește cu nimeni”, „Cum poți să fii atât de rece?” Doru mă suna beat uneori și îmi spunea că sunt o nenorocită care a distrus familia.

Într-o seară, după o zi grea la muncă, am primit un mesaj scurt de la Vlad: „Mamă… mi-e dor de tine.” Am izbucnit în plâns. Mi-am dorit să-l strâng în brațe, dar știam că dacă mă întorc acum totul va fi ca înainte: eu invizibilă, nefericită, anulată ca om.

Au trecut luni. Am reușit să-mi găsesc un post part-time ca bibliotecară într-o școală din cartier. Pentru prima dată după mulți ani, simțeam că fac ceva ce contează pentru mine. Copiii veneau la mine cu întrebări despre cărți și povești; le citeam fragmente din Eminescu sau Creangă și îi vedeam cum li se luminează ochii.

Într-o sâmbătă dimineață, Irina a venit neanunțată la garsoniera mea. Avea ochii roșii și obrajii supți.

— Mamă… nu pot să te iert încă. Dar vreau să înțeleg… De ce ai plecat?

Am tras aer adânc în piept:

— Pentru că nu mai eram eu însămi. Pentru că nu vreau ca tu să ajungi ca mine peste ani: obosită, frustrată, uitată de toți… Vreau să vezi că există viață și după sacrificiu.

A plâns mult atunci. Ne-am ținut în brațe minute bune fără să spunem nimic.

Doru nu mi-a iertat niciodată plecarea. Vlad a venit după câteva luni să mă vadă; era tăcut și distant la început, dar apoi mi-a spus:

— Mamă… cred că ai făcut ce trebuia pentru tine. Poate într-o zi o să te înțelegem cu toții.

Acum am cincizeci și șase de ani. Nu sunt nici bogată, nici faimoasă. Dar sunt liberă – și asta e tot ce contează pentru mine acum.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc vieți care nu le aparțin? Câte au curajul să spună „ajunge” și să-și dea o nouă șansă? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?