Îngerul din Umbra Ușii: Povestea Arianei

— Ariana, nu uita să-ți iei umbrela! — vocea mamei răsuna din hol, cu tonul acela familiar, între grijă și control. Am oftat și am închis ușa apartamentului meu micuț din București, simțind pentru prima dată libertatea, dar și o teamă surdă care mă însoțea peste tot. Aveam 25 de ani și abia mă mutasem singură, după ani întregi în care mama, Lidia, fusese centrul universului meu. Tata? Un înger. Așa mi se spusese mereu. Un înger care ne veghează de undeva de sus, despre care nu aveam voie să întreb prea multe.

Într-o seară ploioasă de aprilie, când tocmai mă întorsesem de la muncă, am auzit bătăi insistente la ușă. Am deschis, fără să mă gândesc prea mult. În fața mea stătea un bărbat trecut de 50 de ani, cu ochii verzi ca ai mei și o privire obosită, dar caldă.

— Ariana? — vocea lui tremura ușor.

— Da…?

— Sunt… sunt Mihai. Tatăl tău.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am închis ușa pe jumătate, ca și cum aș fi putut opri trecutul să intre în viața mea. M-am uitat la el lung, încercând să găsesc ceva familiar în trăsăturile lui. Tot ce știam despre el era că fusese „prea bun pentru lumea asta”, după cum spunea mama.

— Nu ești mort? — am șoptit, aproape fără să-mi dau seama.

A zâmbit trist.

— Nu. N-am fost niciodată mort. Dar am fost plecat… mult prea mult timp.

Am lăsat ușa să se deschidă larg și l-am invitat înăuntru. Am pus apă la fiert pentru ceai, mâinile îmi tremurau. În minte mi se derulau toate serile în care o rugam pe mama să-mi povestească despre el și ea schimba mereu subiectul sau începea să plângă.

— De ce acum? — l-am întrebat, încercând să-mi stăpânesc furia.

— Pentru că am aflat că ai plecat de acasă. Și pentru că… nu mai pot trăi cu minciuna asta.

A început să-mi povestească despre cum el și mama s-au iubit nebunește în tinerețe, dar familia ei nu l-a acceptat niciodată. Era dintr-un sat din Moldova, fără bani sau perspective. Lidia era fata „bună”, studentă la Litere, cu părinți severi și ambiții mari pentru ea. Când a rămas însărcinată cu mine, bunicii mei au făcut presiuni uriașe să-l părăsească pe Mihai. El a încercat să lupte pentru noi, dar a fost amenințat, umilit și alungat. A plecat în Italia la muncă „doar pentru câteva luni”, dar s-a întors prea târziu — mama deja îl ștersese din viața noastră.

— Am trimis scrisori… — a spus el cu voce stinsă. — Dar nu ți-au ajuns niciodată?

Am dat din cap că nu. Mama îmi spusese mereu că tata a murit într-un accident de mașină când eu aveam doi ani. Nu am avut niciodată poze cu el, nici măcar o scrisoare.

— De ce ai acceptat să fii un înger mort? — l-am întrebat printre lacrimi.

— Pentru că mama ta m-a convins că așa e mai bine pentru tine. Că vei suferi mai puțin dacă mă crezi plecat definitiv.

În zilele următoare, am oscilat între furie și dorința de a-l cunoaște pe omul din fața mea. Mama m-a sunat obsesiv:

— Ariana, ce s-a întâmplat? Ești bine? Ai nevoie de bani?

Nu i-am spus nimic despre Mihai. În schimb, am început să-l întâlnesc pe ascuns prin parcuri sau la cafenele mici din oraș. Îmi povestea despre viața lui grea prin străinătate, despre cât de mult i-a lipsit România și despre cum s-a gândit mereu la mine.

Într-o seară, după ce am stat ore întregi de vorbă pe o bancă în Herăstrău, Mihai m-a întrebat:

— Poți să mă ierți?

Nu știam ce să-i răspund. Îl uram pentru absență, dar îl iubeam pentru că era acolo acum. Îl judecam pentru slăbiciune, dar îi admiram curajul de a reveni.

Când am decis să-i spun mamei adevărul, a fost ca un cutremur în familie. Lidia a venit val-vârtej la mine acasă:

— Cum ai putut să-l primești? După tot ce ne-a făcut?

— Ce ne-a făcut? — am ridicat vocea pentru prima dată în fața ei. — Sau ce i-ai făcut tu?

A izbucnit în plâns:

— Am vrut doar să te protejez! Să nu suferi ca mine! Să nu trăiești cu teama că te va părăsi iar…

Am realizat atunci cât de mult ne-a modelat frica ei pe amândoi. Mama nu era un monstru, ci o femeie rănită care a ales minciuna ca scut împotriva durerii.

Au urmat luni de discuții tensionate, certuri și împăcări fragile. Bunicii au refuzat să vorbească despre Mihai; prietenii mei nu știau ce să-mi spună. M-am simțit prinsă între două lumi: una construită pe minciuni „pentru binele meu” și alta plină de adevăruri dureroase dar eliberatoare.

Într-o zi, Mihai mi-a adus o cutie veche cu poze și scrisori pe care le păstrase pentru mine. Am plâns împreună ore întregi citind rândurile scrise cu dor și speranță.

Acum încerc să-mi reconstruiesc relația cu ambii părinți — fiecare cu adevărul lui, fiecare cu rănile lui. Nu știu dacă voi putea ierta complet vreodată, dar știu că nu mai vreau să trăiesc într-o poveste inventată de altcineva.

Mă uit uneori în oglindă și mă întreb: Cine sunt eu cu adevărat? Sunt suma minciunilor părinților mei sau pot fi mai mult decât atât? Voi putea vreodată să-i iert pe deplin sau adevărul doare prea tare ca să-l pot purta singură?