Inima mea bate pentru amândoi: Povestea gemenilor și a unei alegeri imposibile

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să-i văd așa, conectați la fire, cu ochii lor mari întrebători… Ce fel de mamă sunt dacă nu pot să-i salvez?
Vocea mea s-a spart în liniștea salonului de la Fundeni, unde gemenii mei, Vlad și Radu, dormeau sub supravegherea aparatelor. Maria, soțul meu, m-a strâns de mână, dar ochii lui erau goi, obosiți de atâta plâns și nesomn.
Totul a început cu o bucurie imensă. După ani de încercări și tratamente, Dumnezeu ne-a binecuvântat cu gemeni. Am plâns de fericire când i-am ținut prima dată în brațe, acasă la Ploiești. Vlad era mai liniștit, Radu mai agitat, dar amândoi erau sănătoși, așa credeam.
La două luni după naștere, Radu a început să respire greu. Am crezut că e o răceală. Medicul de familie ne-a trimis la spital. Acolo, după ore de analize și ecografii, doctorița Neagu ne-a privit cu o seriozitate care m-a înghețat:
— Copilul dumneavoastră are o malformație cardiacă gravă. Trebuie operat urgent.
Am simțit că pământul mi se surpă sub picioare. Maria a început să plângă în hohote. Eu am rămas mută.
A doua zi, la insistența doctoriței, l-au testat și pe Vlad. Rezultatul a venit ca un trăsnet: aceeași boală rară la inimă.
— Nu se poate! Nu se poate! am urlat în salonul rece. Ce șanse sunt ca ambii copii să fie bolnavi?
Au urmat zile de coșmar: drumuri între spitale, discuții cu medici care ridicau din umeri, liste de așteptare pentru operație la Târgu Mureș sau București. Ni s-a spus că statul nu acoperă toate costurile pentru intervenții atât de complicate.
— Doamnă, dacă aveți bani sau cunoștințe, poate reușiți să-i duceți în străinătate… altfel…
Am simțit că mă sufoc. Maria a început să caute pe internet clinici din Viena și Italia. Sumele erau astronomice: 60.000 de euro pentru fiecare copil. Noi abia aveam bani de chirie și lapte praf.
Într-o seară, mama mea a venit la noi acasă și mi-a spus:
— Poate ar trebui să vă gândiți pe cine salvați prima dată… Nu aveți cum să strângeți atâția bani pentru amândoi odată.
Am izbucnit:
— Cum poți să spui așa ceva? Sunt copiii mei! Nu pot alege între ei!
Dar gândul acela mi-a rămas în minte ca un blestem.
Am început să batem din ușă în ușă: rude, prieteni, vecini. Am făcut campanie pe Facebook, am apărut la televizor la o emisiune locală. Unii ne-au ajutat cu bani, alții cu vorbe bune sau cu rugăciuni. Dar timpul trecea și Vlad începea să obosească tot mai repede când plângea. Radu făcea crize de cianoză din ce în ce mai dese.
Într-o noapte, l-am surprins pe Maria plângând în baie:
— Dacă nu reușim… dacă îi pierdem pe amândoi?
Nu aveam răspunsuri. Doar frică și vinovăție.
Într-o zi, un medic tânăr, domnul Dragoș Popescu, ne-a spus:
— Am vorbit cu o fundație din București care ar putea acoperi jumătate din costuri pentru unul dintre copii. Dar trebuie să decideți repede pe cine operați primul…
Am simțit că mă prăbușesc. Cum să aleg? Vlad era mai slab, dar Radu avea crize mai dese. Am stat toată noaptea lângă pătuțurile lor, ascultându-le respirația și întrebându-mă: dacă aleg greșit? Dacă unul moare pentru că eu am decis prost?
A doua zi am hotărât împreună cu Maria: îl operăm pe Radu primul, pentru că starea lui era mai gravă. Vlad urma să aștepte încă două luni până când speram să strângem restul banilor.
Operația lui Radu a fost un succes, dar recuperarea a fost grea. Vlad s-a îmbolnăvit între timp de pneumonie și a ajuns la Terapie Intensivă. Am simțit că mă sfâșii între cei doi copii ai mei: unul avea nevoie de mine la București, celălalt la Ploiești. Maria făcea naveta între spitale ca un robot fără suflet.
Într-o zi, Vlad a făcut stop cardiac. L-au resuscitat timp de zece minute. Am crezut că-l pierd pentru totdeauna. Atunci am urlat către Dumnezeu:
— De ce ne-ai dat doi copii dacă trebuie să alegem între ei? De ce trebuie să suferim atât?
Până la urmă, cu ajutorul oamenilor din oraș și al unei campanii televizate, am reușit să strângem banii pentru Vlad chiar înainte ca inima lui să cedeze definitiv. Operația lui a fost complicată, dar medicii au reușit să-l salveze.
Astăzi, după un an de chinuri și nopți nedormite, îi privesc cum se joacă împreună în parc. Sunt slabi și au încă nevoie de tratament zilnic, dar sunt vii. Eu și Maria suntem altfel acum: mai bătrâni cu zece ani, dar mai uniți ca niciodată.
Mă întreb adesea: câți părinți din România sunt forțați să aleagă între copiii lor din cauza unui sistem care nu-i ajută? Cât valorează viața unui copil atunci când banii fac diferența între viață și moarte? Poate cineva să răspundă fără să-i tremure vocea?