Inima mea s-a frânt de două ori: Visul american care s-a transformat în coșmar

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să trăiesc cu tine! — vocea lui Radu răsuna ca un tunet în apartamentul nostru mic din cartierul Titan. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar lacrimile îmi ardeau obrajii. Am vrut să-i răspund, să-i spun că și eu simt la fel, dar cuvintele mi-au murit pe buze. Ușa s-a trântit cu un zgomot sec și am știut că totul s-a terminat.

Așa a început sfârșitul. După opt ani de căsnicie, după nopți în care ne promiteam că o să fie bine, după promisiuni spulberate și reproșuri aruncate ca niște pietre, am rămas singură. Mama a venit a doua zi, cu plăcintă caldă și sfaturi reci: „Ilinca, nu ești prima femeie care divorțează. Dar gândește-te la ce-o să zică lumea.” Lumea… De parcă lumea ar fi trăit cu Radu și ar fi știut cum e să te simți invizibilă în propria casă.

Am încercat să-mi reconstruiesc viața. Am ieșit cu prietenele, am mers la terapie, am început să scriu poezii pe colțuri de hârtie. Dar golul din suflet nu se umplea cu nimic. Într-o seară, la o petrecere plictisitoare, l-am cunoscut pe Lucian. Era fratele unei colege de la birou, venit în vacanță din Statele Unite. Avea ochii calzi și vorbea cu accentul acela ciudat, de parcă uitase limba română pe jumătate.

— Știi, Ilinca, acolo viața e altfel. Oamenii zâmbesc pe stradă. Poți să fii cine vrei tu să fii.

M-am agățat de vorbele lui ca de o funie aruncată unui om care se îneacă. Am început să vorbim zilnic pe Skype, să visăm împreună la o viață nouă peste ocean. Lucian mi-a spus că mă iubește înainte să apuc să-i spun eu. După șase luni, m-a cerut în căsătorie printr-un mesaj video stângaci. Mama a făcut cruce: „Te duci la capătul pământului pentru un bărbat pe care abia-l cunoști?”

Dar eu voiam să fug. Să fug de trecut, de privirile vecinilor, de amintirile cu Radu care mă bântuiau noaptea. Am vândut tot ce aveam, mi-am luat la revedere de la părinți cu lacrimi și promisiuni că o să vin des acasă. În avion, inima îmi bătea nebunește: „O să fie bine. O să fie altfel.”

Primele luni în America au fost ca un vis ciudat. Totul era prea mare, prea luminos, prea străin. Lucian lucra mult și venea acasă obosit, iar eu mă simțeam prizonieră într-un apartament rece dintr-un oraș pe care nu-l puteam pronunța corect. Încercam să-mi găsesc un rost: am mers la cursuri de engleză, am încercat să-mi fac prieteni printre celelalte românce din comunitate. Dar ele mă priveau cu suspiciune: „Ești nouă? Ai venit pentru dragoste sau pentru viză?”

Lucian devenea tot mai distant. Într-o seară, după ce a venit acasă târziu și nici măcar nu m-a întrebat cum mi-a fost ziua, am izbucnit:

— De ce nu mai vorbești cu mine? De ce simt că sunt invizibilă?

S-a uitat la mine ca la un copil răsfățat:

— Ilinca, aici nu e ca în România. Trebuie să muncești dacă vrei ceva. Eu nu pot să-ți fiu și soț, și prietenă, și familie.

Mi-am dat seama că fugisem de o singurătate doar ca să dau peste alta, mult mai adâncă. În România aveam măcar limba mea, oamenii mei, certurile mele cunoscute. Aici eram doar o străină cu accent ciudat și vise sparte.

Au urmat luni grele. Lucian a început să iasă tot mai des cu prietenii lui români, lăsându-mă singură acasă. Îmi era dor de mama, de mirosul de ploaie din București, de sunetul tramvaiului sub geam. Am încercat să-i spun lui Lucian că nu sunt fericită:

— Poate ar trebui să ne întoarcem… Sau măcar să venim mai des acasă.

A râs amar:

— Tu nu înțelegi nimic! Aici avem șanse pe care acolo nu le-am avea niciodată!

Dar ce șanse? Să trăiesc într-o lume unde nu mă regăsesc? Să fiu soția unui om care nu mă mai vede?

Într-o zi am primit un mesaj de la tata: „Mama e bolnavă. Nu vrea să-ți spunem ca să nu te îngrijorezi.” Am simțit cum totul se prăbușește peste mine. Am vrut să-mi iau bilet spre București chiar atunci, dar Lucian a spus:

— Nu avem bani pentru asta acum. Și oricum… ce-ai putea face tu acolo?

Am plâns toată noaptea. M-am simțit prinsă între două lumi: una care nu mă mai voia și alta care nu mă primise niciodată cu adevărat.

Când mama s-a făcut bine după câteva luni lungi și grele, am știut că trebuie să iau o decizie. I-am spus lui Lucian că vreau să mă întorc acasă pentru o vreme.

— Dacă pleci acum, nu te mai întorci! — mi-a spus el rece.

Am privit pe fereastră la luminile orașului străin și mi-am dat seama că nu mai pot trăi așa. Mi-am făcut bagajele și am plecat fără să privesc înapoi.

Acum sunt din nou în București. Viața nu e ușoară aici — lumea încă șușotește despre mine pe la colțuri, iar mama încă oftează când mă vede singură la masă. Dar am regăsit ceva ce pierdusem: pe mine însămi.

Mă întreb uneori: oare chiar putem fugi vreodată de trecut? Sau trebuie doar să învățăm să trăim cu el? Voi ce credeți — există un loc unde putem fi cu adevărat fericiți sau fericirea e doar o iluzie pe care o purtăm cu noi oriunde am merge?