Întoarcerea acasă cu inima frântă – Povestea lui Gabi

— Nu mai pot, Gabi! Pleacă! vocea Irinei a răsunat ca un ecou în apartamentul nostru mic din Militari. Am simțit cum mi se taie picioarele, dar nu am avut curajul să ripostez. Am apucat geamantanul pe care îl țineam mereu pregătit „pentru orice eventualitate” și am ieșit, trântind ușa atât de tare încât vecina de la doi a deschis să vadă ce s-a întâmplat.

Pe scara blocului, mi-am dat seama că nu aveam unde să mă duc. Prietenii mei erau ocupați cu propriile vieți, iar părinții mei… Doamne, părinții mei! Nu mai vorbisem cu ei de aproape un an, de când tata m-a acuzat că sunt un ratat pentru că am renunțat la jobul stabil de la bancă pentru a încerca să devin fotograf. Dar nu aveam altă opțiune. Am sunat la interfonul vechi, iar vocea mamei a venit, tremurată:

— Gabi? Tu ești? Ce s-a întâmplat?

— Mamă… pot să urc?

Când am intrat în apartamentul sufocat de mirosul de ciorbă și naftalină, tata nici nu s-a uitat la mine. Stătea la televizor, cu ochii pierduți în știrile despre scumpiri și politicieni corupți. Mama m-a îmbrățișat strâns, dar am simțit în brațele ei o teamă veche: teama că fiul ei nu va fi niciodată „bărbat adevărat”.

— Ce-ai pățit cu Irina? m-a întrebat ea încet, după ce mi-a pus o farfurie cu supă în față.

— M-a dat afară. Nu mai suportă să trăiască cu mine. Zice că sunt prea visător, că nu aduc bani acasă, că nu știe dacă mă mai iubește…

Tata a oftat zgomotos:

— Ți-am zis eu! Femeile vor siguranță, nu poezie și poze pe Instagram!

Am simțit cum mă sufoc. Am lăsat lingura jos și am ieșit pe balcon, unde am stat minute în șir privind blocurile gri și copiii care se jucau printre mașinile parcate aiurea. M-am întrebat dacă nu cumva tata avea dreptate. Dacă nu cumva eram doar un visător fără noroc.

Zilele au trecut greu. Mama încerca să mă încurajeze:

— Lasă, Gabi, poate așa a fost să fie. O să-ți găsești tu o fată bună, care să te aprecieze.

Dar tata nu rata nicio ocazie să mă ironizeze:

— Ai văzut? Cu pozele tale nu plătești întreținerea! Poate te angajezi și tu undeva serios.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu el, am ieșit din casă fără direcție. Am ajuns la Doru, prietenul meu din liceu, care m-a primit cu o bere rece și o vorbă bună.

— Băi, Gabi, știi ce cred eu? Tu ai nevoie să-ți găsești locul tău. Nu-l mai căuta nici la Irina, nici la ai tăi. Fă ceva pentru tine!

Vorbele lui m-au urmărit zile întregi. Am început să ies din nou cu aparatul foto prin oraș. Am fotografiat bătrâni pe bănci, copii care vindeau flori la metrou, muncitori obosiți la final de tură. Am postat imaginile pe Facebook și, spre surprinderea mea, au început să apară comentarii și aprecieri.

Într-o zi, am primit un mesaj de la o revistă online care voia să publice un fotoreportaj despre viața de cartier. Era primul semn că poate nu sunt chiar un ratat.

Între timp, relația cu părinții mei a rămas tensionată. Tata refuza să vorbească despre altceva decât facturi și „ce-o să faci cu viața ta”. Mama încerca să fie liantul dintre noi, dar se vedea că suferă.

Într-o seară ploioasă, când tocmai primisem vestea că reportajul meu fusese publicat și plătit decent, am intrat în sufragerie cu zâmbetul pe buze.

— Tată… uite ce am reușit! Uite articolul meu!

A luat revista fără entuziasm și a răsfoit-o absent.

— Bravo… dar tot nu-i un job adevărat.

Atunci am izbucnit:

— Pentru tine nimic din ce fac nu e destul! Nici când eram la bancă nu erai mulțumit! Ce vrei de la mine?

Tata s-a ridicat brusc:

— Vreau să fii bărbat! Să nu mai vii acasă cu coada între picioare de fiecare dată când dai de greu!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am ieșit din casă plângând pentru prima dată după mulți ani. M-am plimbat ore întregi prin ploaie și m-am gândit la tot ce pierdusem: iubirea Irinei, respectul tatălui meu, încrederea în mine însumi.

Dar în acea noapte am decis că trebuie să trăiesc pentru mine. Să nu mai caut validare nici în ochii Irinei, nici ai tatălui meu. Am început să lucrez mai mult la proiectele mele foto. Am cunoscut oameni noi care mi-au apreciat munca și m-au încurajat.

După câteva luni, am reușit să-mi iau o garsonieră micuță într-un bloc vechi din Drumul Taberei. Nu era mult, dar era al meu. Părinții mei au venit într-o zi în vizită. Tata a privit în jur și a zis:

— Nu-i mare lucru… dar văd că te-ai descurcat.

A fost prima dată când am simțit că mă respectă puțin. Mama a plâns de bucurie.

Irina mi-a scris după aproape un an. Voia să ne vedem „ca prieteni”. Ne-am întâlnit într-o cafenea aglomerată din centru. Era schimbată; părea mai obosită, dar și mai împăcată cu ea însăși.

— Îmi pare rău pentru tot… Poate n-am știut să te iubesc cum aveai nevoie.

Am zâmbit trist:

— Poate nici eu n-am știut să mă iubesc pe mine însumi.

Ne-am despărțit ca doi oameni care au trecut prin furtună și au supraviețuit.

Acum stau pe balconul garsonierei mele și privesc orașul luminat noaptea. Mă gândesc la toate rănile pe care le-am purtat cu mine ani de zile: neîncrederea tatălui meu, despărțirea de Irina, frica de eșec. Dar simt că fiecare durere m-a adus mai aproape de cine sunt cu adevărat.

Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar ca să-i mulțumim pe ceilalți? Când vom avea curajul să ne alegem propriul drum?