Întoarcerea acasă: între dorința de apartenență și destrămarea unei familii

— Nu mai pot, Irina! Ori pleacă el, ori plec eu!
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, spartă de zgomotul furculiței care lovea nervos masa. M-am oprit în prag, cu sacoșa de cumpărături atârnându-mi grea în mână. Mirosea a cafea arsă și a supă uitată pe foc. Irina stătea cu spatele la mine, umerii ei mici tremurau.
— Vlad, nu e corect… E fratele meu! Unde să se ducă?
— Nu mă interesează! De când s-a întors Mihai, nu mai am liniște în casă. Nu mai suntem noi doi, suntem trei străini care se evită prin camere.
Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Am lăsat sacoșa jos și am intrat încet, încercând să nu fac zgomot. Dar Vlad s-a întors spre mine cu ochii roșii de furie.
— Ai auzit ce am spus? Nu mai pot trăi așa!
Nu am răspuns. M-am așezat pe scaunul de lângă ușă, ca un copil pedepsit. În mintea mea se derulau toate motivele pentru care m-am întors: pierdusem jobul la București, chiria era prea mare, iar aici… aici era acasă. Sau cel puțin așa credeam.

Irina s-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe umăr.
— Mihai, nu e vina ta… Vlad e doar stresat cu serviciul, cu ratele…
Dar Vlad a izbucnit din nou:
— Nu e vina lui? De când a venit, nu mai avem intimitate! Nu mai vorbim ca înainte, nu mai gătim împreună, nu mai suntem o familie!
Am simțit cum mi se urcă sângele în obraji. Adevărul era că îi auzeam noaptea certându-se în șoaptă, crezând că dorm. Căldura din apartament era sufocantă, dar frigul dintre ei era și mai greu de suportat.

În seara aceea am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am aprins o țigară, deși renunțasem de luni bune. Îmi venea să plâng, dar nu puteam. Am auzit ușa deschizându-se încet și Irina s-a așezat lângă mine.

— Ți-am spus că poți rămâne cât ai nevoie… Dar Vlad… nu știu ce să fac. Parcă nu-l mai recunosc.

— Poate ar trebui să plec…

— Nu! Ești fratele meu. Dacă pleci tu, mă simt ca și cum aș pierde tot ce mai am din familie.

Am tăcut amândoi. În mintea mea se derulau amintiri: cum alergam prin curte când eram mici, cum ne ascundeam de tata când venea beat acasă, cum ne promiteam că vom rămâne mereu împreună. Dar viața ne despărțise: eu la București, ea aici cu Vlad.

A doua zi dimineață, Vlad m-a întâmpinat cu o privire rece.

— Mihai, trebuie să vorbim ca bărbații.

Am dat din cap și l-am urmat în sufragerie.

— Uite care-i treaba: eu nu pot trăi așa. Am nevoie de spațiul meu. Am nevoie să fiu doar cu Irina. Nu zic că e vina ta că ai rămas fără serviciu, dar nu pot să port povara asta la nesfârșit.

— Înțeleg… Dar nu am unde să mă duc acum. Încerc să-mi găsesc ceva de muncă…

— Știu, dar până atunci… Poate ar trebui să te gândești la o soluție temporară. O cameră la cineva, o garsonieră ieftină… Nu vreau să ajungem la divorț din cauza asta.

Cuvântul „divorț” a plutit între noi ca un blestem. M-am simțit mic și neputincios. Oare chiar eram eu problema? Sau era doar un pretext pentru ceva ce mocnea demult între ei?

Seara am încercat să vorbesc cu Irina.

— Poate Vlad are dreptate… Poate ar trebui să plec.

— Nu vreau să te pierd și pe tine! Dacă pleci tu, el va găsi alt motiv să fie nemulțumit. Nu e vina ta că suntem distanți. De luni bune nu mai suntem ca înainte…

Am privit-o cum își frânge mâinile și mi-am dat seama cât de singură se simte. Poate că eu eram doar scânteia care aprinsese focul problemelor lor.

În zilele următoare am început să caut joburi la orice oră din zi și din noapte. Am trimis CV-uri peste tot: supermarketuri, depozite, call-center-uri. Nimeni nu răspundea sau răspunsurile erau negative.

Vlad devenea tot mai tăcut. Seara stătea cu ochii în telefon sau pleca la plimbare fără să spună nimic. Irina plângea pe ascuns în baie.

Într-o noapte i-am auzit certându-se:

— Nu pot să cred că alegi pe el în locul nostru!

— Nu-l aleg pe el! Încerc doar să fiu om! E fratele meu!

— Atunci poate ar trebui să mergem fiecare pe drumul lui!

A doua zi dimineață Irina avea ochii umflați de plâns.

— Mihai… Vlad vrea divorțul.

M-am simțit ca un intrus în propria mea familie. Am început să mă gândesc serios la ce ar trebui să fac: să plec și să-i las să-și rezolve problemele? Să rămân și să risc destrămarea familiei?

Într-o după-amiază am primit un telefon pentru un interviu la o firmă de curierat. Am acceptat imediat, fără să mă gândesc prea mult la condiții sau salariu. Era șansa mea să plec și poate să le dau spațiul de care aveau nevoie.

Înainte să plec la interviu, Irina m-a îmbrățișat strâns.

— Orice s-ar întâmpla… rămâi fratele meu.

Am plecat cu inima grea, întrebându-mă dacă sacrificiul meu va salva ceva sau dacă totul era deja pierdut.

Acum stau singur într-o garsonieră mică și rece la marginea orașului și mă întreb: Cât de mult trebuie să te sacrifici pentru familie? Și când devii tu însuți o povară pentru cei pe care îi iubești?