Întoarcerea Anei: Povara iertării după trădare

— Ce cauți aici, Ana? am întrebat cu vocea tremurândă, privind-o cum stă în pragul ușii, cu ochii roșii și burta rotundă sub paltonul vechi. Era o seară rece de noiembrie, iar ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare. Nu o mai văzusem de un an. Un an în care am învățat să trăiesc fără ea, să-mi bandajez rănile și să-mi cresc singur băiatul, pe Vlad.

Ana a oftat adânc, încercând să-și găsească cuvintele. — Nu am unde să mă duc, Mihai… Nu mai am pe nimeni. Te rog, lasă-mă să intru.

Am ezitat o clipă. Îmi venea să-i trântesc ușa în nas, să-i spun că nu mai are ce căuta aici după tot ce ne-a făcut. Dar privirea ei m-a dezarmat. Era aceeași femeie pe care o iubisem cândva, dar acum părea frântă, ca o pasăre cu aripa ruptă.

Am făcut un pas înapoi și i-am făcut semn să intre. Vlad a apărut în hol, cu ochii mari și nedumeriți. — Mama? a șoptit el, neîncrezător.

Ana s-a aplecat greu și l-a strâns la piept, plângând în hohote. M-am uitat la ei și am simțit cum mi se rupe sufletul. O parte din mine voia să o alunge, cealaltă parte voia să o protejeze de tot răul din lume.

După ce Vlad s-a dus la culcare, am rămas singuri în bucătărie. Ana și-a turnat un ceai și a început să-mi povestească totul. Cum l-a cunoscut pe Radu la serviciu, cum s-a îndrăgostit nebunește și a crezut că viața cu el va fi altfel. Cum Radu a devenit gelos, violent, cum a început să o controleze și să o izoleze de toți cei dragi. — Când am rămas însărcinată, m-a dat afară din casă. Nu vrea copilul. Nu vrea nimic de la mine…

Am simțit un amestec de furie și milă. — Și acum te-ai întors la mine? După tot ce ai făcut?

Ana a dat din cap rușinată. — Nu cer nimic de la tine, Mihai. Doar… lasă-mă să stau aici până nasc. Apoi plec. Promit.

Zilele au trecut greu. Vlad era fericit că mama lui e acasă, dar eu nu puteam uita cât am suferit după ce ne-a părăsit. Mama mea mă suna zilnic să mă întrebe dacă sunt nebun că o primesc înapoi. — Odată trădătoare, mereu trădătoare! mi-a spus într-o zi la telefon.

La serviciu nu mă puteam concentra. Colegii șușoteau pe la colțuri când au aflat povestea noastră. Într-un sat mic din județul Buzău, toată lumea știe totul despre toți. Preotul m-a chemat la biserică și mi-a spus că iertarea e divină, dar să nu fiu prost.

Într-o noapte, am auzit-o pe Ana plângând în camera de oaspeți. Am intrat fără să bat și am găsit-o ghemuită pe marginea patului, cu mâinile pe burtă.

— Îți pare rău? am întrebat-o.

— Mai mult decât pot spune… Dar știu că nu merit nimic de la tine.

— De ce ai plecat cu el?

— Pentru că eram obosită de viața noastră monotonă, de certurile zilnice pentru bani, pentru facturi neplătite… Am crezut că altcineva mă va face fericită. Dar m-am înșelat amarnic.

Am stat lângă ea până a adormit. În acea noapte m-am gândit la toate momentele bune pe care le-am avut împreună: prima noastră vacanță la mare, când Vlad a spus primul lui cuvânt, serile când râdeam fără motiv…

Luna a trecut repede. Ana a născut o fetiță frumoasă, pe care a numit-o Maria. Am fost lângă ea la spital și am simțit pentru prima dată că poate există speranță pentru noi.

Dar satul nu i-a iertat greșeala. Vecinele șușoteau când mergea la magazin, copiii râdeau de Vlad la școală că are „mamă fugară”. Mama mea refuza să vină să-și vadă nepoata.

Într-o seară, Ana mi-a spus: — Poate ar trebui să plecăm din satul ăsta. Să ne facem un nou început undeva unde nimeni nu ne cunoaște.

— Și dacă nu pot să te iert niciodată cu adevărat? am întrebat-o sincer.

— Atunci voi pleca singură cu Maria. Dar măcar am încercat…

Am privit-o mult timp fără să spun nimic. În sufletul meu era un război: între dorința de a-i oferi o a doua șansă și teama că va repeta greșeala.

Acum, după luni de zile de frământări, încă nu știu dacă pot ierta cu adevărat sau doar mă mint singur de dragul copiilor. Dar mă întreb: oare merită cineva o a doua șansă după ce ți-a sfărâmat inima? Sau unele răni nu se mai vindecă niciodată?