Întoarcerea Anei: Povestea unei iubiri risipite și a unui copil străin

— Ce cauți aici, Ana? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura. Era trecut de miezul nopții, ploua torențial, iar ea stătea pe trepte, udă leoarcă, cu un copil mic strâns la piept. Ochii ei roșii de plâns m-au făcut să uit pentru o clipă tot ce ne despărțise.

— Nu am unde să mă duc, Vlad… te rog, lasă-mă să intru. E bolnav, nu mai avem nimic, a spus ea printre sughițuri, privind spre băiețelul care tușea încet.

Am deschis ușa fără să mai spun nimic. Am simțit cum vechea mea iubire pentru Ana se amesteca cu furia și neputința. După tot ce fusese între noi — divorțul, certurile, plecarea ei cu alt bărbat — acum era din nou aici, dar nu singură. Copilul nu era al meu. Știam asta. Îl chema Rareș și avea ochii aceia mari și negri, atât de diferiți de ai mei.

În acea noapte nu am dormit deloc. Am stat pe marginea patului, ascultând respirația grea a copilului și suspinele Anei din camera alăturată. Mă întrebam dacă fac bine. Mama mi-a spus mereu: „Vlad, nu te întoarce niciodată la ce te-a rănit.” Dar Ana era altfel. Fusese totul pentru mine.

Dimineața, casa mirosea a ceai și a speranță. Ana pregătise micul dejun ca pe vremuri. Rareș se juca cu o mașinuță stricată pe covor.

— Vlad, știu că nu merit… dar nu am unde să mă duc. El… tatăl lui Rareș ne-a lăsat fără nimic. Am dormit prin gări, pe la prieteni… Nimeni nu ne mai vrea. Te rog, lasă-mă măcar până găsesc ceva.

Am oftat adânc. — Poți rămâne cât ai nevoie. Dar să știi că nu e ușor pentru mine.

Au trecut zilele și Ana părea că încearcă să repare totul. Gătea, făcea curat, avea grijă de Rareș și încerca să mă facă să zâmbesc. Dar în fiecare seară, când mă uitam la copilul acela străin jucându-se cu lucrurile fiului meu pierdut — băiatul nostru care murise acum trei ani într-un accident — simțeam cum inima mi se rupe din nou.

Într-o seară, mama a venit pe neașteptate.

— Vlad, ce-i cu femeia asta aici? Ai uitat ce ți-a făcut? Ai uitat cum te-a lăsat când aveai cea mai mare nevoie?

— Mamă, nu e atât de simplu… Are nevoie de ajutor.

— Și tu? Cine te ajută pe tine? Ai uitat cum ai plâns după ce a plecat? Acum vrei să crești copilul altuia?

M-am simțit mic și vinovat. Poate mama avea dreptate. Dar Ana era acolo, iar Rareș avea febră și mă striga „tati” fără să știe adevărul.

Într-o zi, Ana a venit la mine cu ochii în lacrimi.

— Vlad, am găsit ceva de muncă la o cofetărie. Pot să-l las pe Rareș cu tine câteva ore?

Am dat din cap fără să spun nimic. În acele ore, am început să mă atașez de băiat. Îmi povestea despre desenele lui preferate și îmi arăta cum știe să construiască turnuri din cuburi. M-am surprins râzând cu el.

Dar liniștea nu a durat mult. Într-o seară, când Ana s-a întors târziu de la muncă, am văzut un mesaj pe telefonul ei: „Mi-e dor de tine. Când vii acasă?” Semnat: „Marius”.

Am simțit cum totul se prăbușește din nou.

— Cine e Marius? am întrebat-o direct.

Ana a început să plângă.

— E tatăl lui Rareș… M-a căutat din nou. Spune că vrea să ne împăcăm.

— Și tu ce vrei?

A tăcut mult timp înainte să răspundă.

— Nu știu… Mi-e frică să nu rămân singură iar.

Atunci am înțeles: nu eram decât o plasă de siguranță pentru ea. O ancoră când totul mergea prost. M-am simțit folosit și trădat încă o dată.

În noaptea aceea am decis că trebuie să pun capăt acestui cerc vicios. Dimineața i-am spus:

— Ana, trebuie să pleci. Nu pot trăi mereu cu frica asta că vei pleca iar sau că nu sunt destul pentru tine. Rareș merită stabilitate și tu trebuie să-ți găsești drumul fără mine.

A plâns mult, dar a înțeles. A doua zi a plecat împreună cu Rareș. Casa a rămas goală și liniștea era apăsătoare.

Au trecut luni de atunci și încă mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Poate că uneori iertarea nu înseamnă să primești pe cineva înapoi în viața ta, ci doar să-l lași să plece fără ură.

Mă uit la poza veche cu mine și Ana din ziua nunții noastre și mă întreb: oare cât putem sacrifica din noi pentru ceilalți înainte să ne pierdem cu totul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?