Întoarcerea lui Radu: O poveste despre iertare și regăsire

— Nu-mi pasă că ai obosit, Radu! Ai obosit tu? Dar eu? Eu n-am obosit să te aștept? Am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei noastre mici din Bacău. Era trecut de miezul nopții, copiii dormeau, iar el stătea în prag, cu valiza la picioare și ochii roșii de la drum sau poate de la vinovăție.

Nu-l mai văzusem de doi ani. Plecase „doar pentru câteva luni”, să lucreze în construcții în Germania. La început ne suna zilnic, apoi tot mai rar. Mesajele lui deveniseră scurte, seci. Într-o zi, pur și simplu n-a mai răspuns. Am trăit luni întregi cu inima strânsă, între speranță și furie. Am crescut singură doi copii, am plătit facturi, am dus lipsuri și am inventat povești ca să le explic de ce tata nu vine acasă.

Într-o seară de iarnă, când zăpada se topea pe geamuri și copiii adormiseră după ce le-am citit „Amintiri din copilărie”, am primit un mesaj: „Mă întorc acasă. Radu.” Atât. Niciun „te iubesc”, niciun „îmi pare rău”. Doar atât.

Când a intrat pe ușă, mi s-a părut un străin. Avea riduri noi, părul mai rar și privirea aceea pierdută pe care o văzusem la bărbații care au trecut prin prea multe. Mi-a spus că a lucrat din greu, că a dormit pe saltele murdare cu alți zece români într-o garsonieră din Hamburg. Dar eu știam adevărul — prietena mea, Simona, îl văzuse pe Facebook la petreceri cu alți români, râzând cu o blondă care nu era din satul nostru.

— De ce ai plecat cu adevărat? l-am întrebat într-o seară, după ce copiii s-au dus la școală și casa era pustie.

— Nu știu… Am simțit că mă sufoc aici. Facturi, griji, aceleași certuri… Am vrut să uit cine sunt.

— Și ai uitat? Ai găsit ce căutai?

A tăcut mult timp. S-a uitat pe fereastră la copacii goi din fața blocului.

— Nu. Am găsit doar singurătate. Și dor de voi.

Adevărul e că nici eu nu mai eram aceeași. În acești doi ani am învățat să fiu puternică. Să nu mai depind de el pentru orice decizie. Să mă descurc singură cu banii, cu copiii bolnavi, cu vecinii bârfitori care îmi spuneau că „sigur are pe altcineva”.

Într-o zi, fiica noastră cea mică, Ana, m-a întrebat:

— Mami, tati o să plece iar?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit vinovată că nu pot garanta nimic pentru viitorul nostru.

Radu încerca să repare lucrurile: gătea ciorbă de perișoare, mergea cu băiatul la fotbal, îmi aducea flori de la piață. Dar între noi era un zid invizibil. Oricât încerca să-l dărâme, eu îl ridicam la loc cu fiecare amintire dureroasă.

Într-o seară am izbucnit:

— Crezi că poți veni acasă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Că poți șterge totul cu o ciorbă și niște flori?

— Nu… Dar vreau să încercăm din nou. Pentru noi. Pentru copii.

Am plâns amândoi atunci, pentru prima dată după mult timp. Am plâns pentru tot ce pierdusem și pentru tot ce încă mai aveam de salvat.

Au trecut luni de atunci. Încercăm să ne regăsim unul pe altul printre rufe nespălate și teme la matematică. Uneori râdem împreună la masă, alteori ne certăm pentru nimicuri. Dar ceva s-a schimbat: nu mai fugim de adevăr.

Uneori mă întreb dacă pot ierta cu adevărat. Dacă dragostea noastră mai are vreo șansă după atâta trădare și durere. Dar apoi îl văd pe Radu cum o leagănă pe Ana sau cum îi explică băiatului nostru tabla înmulțirii și simt că poate merită să încercăm încă o dată.

Poate că această pauză nu a fost sfârșitul nostru, ci începutul unei noi călătorii împreună. Dar oare putem construi ceva trainic pe ruinele trecutului? Sau unele răni nu se vindecă niciodată?