Întoarcerea Mariei: Când dragostea de mamă devine povară

— Mamă, nu mai pot. Nu mai pot să stau acolo, în casa aia plină de amintiri și reproșuri. Te rog, lasă-mă să vin la tine, doar pentru o vreme…
Vocea Mariei tremura la telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Era trecut de ora zece seara, iar eu tocmai îmi turnasem o cană de ceai și mă pregăteam să citesc romanul pe care îl tot amânam de luni bune. În loc de liniște, am simțit un val de neliniște și vinovăție. Cum să nu-mi primesc fata acasă? Cum să nu-i deschid ușa, când lumea ei tocmai se prăbușise?

A doua zi, Maria a apărut cu două valize și cu Ilinca, fetița ei de trei ani, care dormea cu capul pe umărul ei. Am simțit un nod în gât când le-am văzut pe amândouă: Maria cu ochii umflați de plâns, Ilinca cu obrajii roșii și părul ciufulit. Le-am strâns în brațe și le-am spus că totul va fi bine. Atunci chiar credeam asta.

Primele săptămâni au trecut ca prin vis. Îi pregăteam Mariei ceaiuri calde și îi ascultam povestea despre trădarea lui Vlad, despre certurile lor interminabile și despre cum s-a simțit trădată nu doar ca soție, ci și ca mamă. Ilinca plângea des după tatăl ei și se trezea noaptea urlând. Îi cântam încet la ureche, așa cum îi cântam Mariei când era mică. M-am trezit din nou mamă de copil mic, la 62 de ani.

— Mamă, nu știu ce m-aș fi făcut fără tine, îmi spunea Maria în fiecare seară.

Dar zilele au început să semene între ele. Maria stătea tot mai mult închisă în camera ei, cu telefonul sau laptopul în brațe. Spunea că trimite CV-uri, că încearcă să-și găsească un job nou. Dar eu eram cea care făcea cumpărăturile, gătea, spăla hainele și avea grijă de Ilinca. Diminețile mele cu cafea și carte s-au transformat în dimineți cu terci de ovăz pentru copil și alergat după jucării.

— Mamă, poți să o iei tu pe Ilinca de la grădiniță? Am un interviu online.
— Mamă, ai putea să mergi tu la farmacie? Mă doare capul groaznic.
— Mamă, ai văzut unde mi-am pus bluza aia albastră?

M-am trezit că nu mai aveam timp nici să respir. Prietenele mele mă sunau să mă invite la plimbare sau la o cafea în oraș, dar refuzam mereu. „Nu pot azi, poate altădată”, le spuneam. Într-o zi am realizat că nu mai ieșisem din casă de aproape două săptămâni.

Seara, când Maria adormea devreme sau stătea pe telefon până târziu, mă uitam la pozele vechi din tinerețe și mă întrebam unde am dispărut eu din viața mea. Mă simțeam vinovată pentru gândurile astea — ce fel de mamă sunt dacă mă deranjează prezența propriei fiice? Dar oboseala se aduna ca o ceață groasă peste sufletul meu.

Într-o zi de sâmbătă, când făceam curat prin bucătărie, am auzit-o pe Maria vorbind la telefon:

— Da, stau la mama… Nu știu cât o să mai pot. E greu aici… Da, ea mă ajută cu tot. Practic ea are grijă de Ilinca acum.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Practic eu aveam grijă de Ilinca? Eu eram bona? Eu eram bucătăreasa? Eu eram sponsorul? M-am uitat la mâinile mele crăpate de la atâta spălat vase și m-am întrebat dacă asta e viața pe care mi-am dorit-o după pensionare.

Seara aceea a fost prima dată când am avut curajul să-i spun Mariei ce simt.

— Maria, trebuie să vorbim.
Ea a ridicat ochii din telefon și a oftat.
— Ce s-a întâmplat?
— Simt că am devenit menajera casei. Simt că nu mai am viața mea. Tu ai nevoie de sprijin, dar eu nu mai pot duce totul singură.
Maria a tăcut câteva secunde lungi.
— Crezi că mie îmi e ușor? Crezi că eu nu sufăr? Am pierdut totul! Nu mai am nimic!
— Nu e vorba despre asta… E vorba că trebuie să ne ajutăm una pe alta. Să fim o echipă. Nu pot fi doar eu cea care ține totul pe umeri.
Maria a izbucnit în plâns și a fugit în cameră. Am rămas singură în bucătărie, cu inima frântă.

A doua zi dimineață a venit la mine cu ochii roșii.
— Îmi pare rău, mamă… Ai dreptate. Am fost egoistă. Dar nu știu cum să merg mai departe.
Am luat-o în brațe și i-am spus că nici eu nu știu mereu cum să fac față vieții. Dar trebuie să încercăm împreună.

Au urmat luni grele. Maria a început să meargă la terapie și a găsit un job part-time la o librărie din cartier. Încet-încet a început să se implice mai mult în creșterea Ilincăi și în treburile casei. Eu am reînvățat să spun „nu” atunci când simțeam că nu mai pot.

Uneori mă uit la Maria și la Ilinca cum se joacă împreună pe covor și simt un val de recunoștință că suntem împreună. Alteori mă întreb dacă nu cumva iubirea noastră de mame ne face uneori să ne pierdem pe noi înșine.

Oare câte dintre noi ajungem să fim bonele propriilor nepoți și sponsorii propriilor copii adulți? Unde e limita dintre ajutor și sacrificiu? Poate cineva să-mi spună cum ar trebui să arate echilibrul într-o familie?