Întoarcerea neașteptată: O întâmpinare pe care nu o așteptam
„Împachetează-ți bagajele,” mi-a spus comandantul meu, „pleci acasă mâine.” Nu-mi venea să cred urechilor. După luni întregi de misiune, în sfârșit aveam să o văd pe Mia, iubita mea, mai devreme decât ne-am fi așteptat amândoi. Emoția mă copleșea, iar gândul că o voi surprinde cu sosirea mea timpurie îmi umplea inima de bucurie. Am cumpărat un buchet de flori, trandafiri roșii, preferații ei, și am pornit spre apartamentul nostru din București.
Ajuns în fața ușii, am simțit cum inima îmi bate cu putere. Am apăsat soneria și am așteptat cu nerăbdare să-i văd chipul surprins și fericit. Ușa s-a deschis încet, iar în prag a apărut Mia. Dar nu era singură. Lângă ea, un bărbat pe care nu-l mai văzusem niciodată stătea cu brațul în jurul umerilor ei. Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu.
„Alex… ce faci aici?” a întrebat Mia, surprinsă și vizibil incomodă.
„Am venit mai devreme să te surprind,” am răspuns eu, încercând să-mi păstrez calmul, dar simțind cum vocea îmi tremură.
Bărbatul de lângă ea părea la fel de surprins ca și ea. „Cred că ar trebui să plec,” a spus el, dându-și seama de situația tensionată.
Mia a încercat să-l oprească, dar el deja se îndrepta spre ieșire. Am rămas doar noi doi, în tăcere, în fața ușii deschise.
„Cine e el?” am întrebat eu, cu o voce mai aspră decât intenționasem.
„E doar un prieten,” a răspuns ea, evitându-mi privirea.
„Un prieten? Cu brațul în jurul tău?” am replicat eu, simțind cum furia începe să mă cuprindă.
Mia a oftat adânc și a închis ușa. „Alex, nu e ceea ce pare…”
„Atunci explică-mi,” am spus eu, aruncând florile pe masă și încercând să-mi controlez emoțiile.
Ea s-a așezat pe canapea și mi-a făcut semn să mă alătur. „Lucrurile au fost complicate cât ai fost plecat. M-am simțit singură și… el a fost acolo pentru mine.”
Cuvintele ei m-au lovit ca un pumnal. „Deci asta e? M-ai înlocuit?”
„Nu e vorba de asta,” a spus ea cu lacrimi în ochi. „Te iubesc, Alex, dar distanța… m-a făcut să mă îndoiesc.”
Am simțit cum furia se transformă într-o durere surdă. „Și acum ce facem?” am întrebat eu, neștiind dacă mai există o cale de întoarcere.
Mia s-a ridicat și m-a îmbrățișat strâns. „Vreau să încercăm să reparăm lucrurile. Vreau să fim din nou noi.”
Am rămas nemișcat pentru câteva momente, simțind cum inima îmi bate nebunește. O parte din mine voia să o ierte și să trecem peste asta, dar o altă parte era rănită și trădată.
„Nu știu dacă pot trece peste asta,” i-am spus sincer.
Ea s-a retras puțin și m-a privit în ochi. „Te rog, Alex. Dă-ne o șansă.”
Am oftat adânc și mi-am trecut mâna prin păr. „Nu e atât de simplu…”
Timpul părea că stă pe loc în apartamentul nostru micuț din București. Trecuserăm prin atâtea împreună, dar acum totul părea atât de fragil.
„Poate că ar trebui să luăm o pauză,” am sugerat eu, simțind cum cuvintele îmi ies cu greu din gură.
Mia a dat din cap încet, cu lacrimi curgându-i pe obraji. „Dacă asta vrei…”
Am plecat fără să mai spun nimic, lăsând florile pe masă ca un simbol al unei iubiri care părea că se destramă.
Pe drum spre casă, m-am gândit la toate momentele frumoase pe care le-am trăit împreună și la cât de repede s-au schimbat lucrurile. Oare distanța chiar poate distruge ceea ce credeam că este indestructibil? Sau poate că adevărul este că nu ne cunoaștem niciodată suficient de bine pe cei pe care îi iubim? Ce face ca o relație să reziste în fața timpului și a distanței?