Într-o zi, am descoperit mesajele lui Vlad către o altă femeie: era gata să renunțe la tot pentru ea

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine!

Vocea mea a răsunat în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pâine prăjită. Vlad s-a oprit din mestecat, cu ochii pierduți în ecranul telefonului. Era a treia dimineață la rând când nu-mi răspundea la întrebare, când nu mă privea în ochi. De luni bune simțeam că ceva nu e în regulă. Întârzia la serviciu, primea mesaje târzii, iar când îl întrebam cine e „Mirela”, îmi răspundea sec: „O colegă, atât.”

În acea zi de noiembrie, ploaia bătea în geamuri ca un avertisment. Am așteptat să plece la muncă și, cu inima strânsă, am luat telefonul lui de pe noptieră. Nu sunt genul care să cotrobăie, dar simțeam că mă sufoc. Am deschis WhatsApp-ul și am văzut conversația cu Mirela. Mesaje lungi, pline de dor, promisiuni și planuri. „Aș renunța la tot pentru tine”, îi scria Vlad. „Nu mai pot trăi fără tine.”

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am așezat pe podea, cu telefonul strâns în mână, și am plâns până nu am mai avut lacrimi. M-am gândit la cei zece ani împreună, la fetița noastră, Ilinca, la serile când ne promiteam că vom fi mereu o familie. Cum ajunsesem aici? Unde greșisem?

Când Vlad s-a întors acasă, l-am așteptat în sufragerie. Aveam ochii umflați și mâinile reci.

— Ai găsit mesajele, nu-i așa? a întrebat el, fără să mă privească.

— Da. Și vreau să știu de ce. De ce Mirela? De ce ai ales să-mi faci asta?

A tăcut mult timp. Apoi a început să vorbească despre singurătate, despre cum nu se mai simțea iubit, despre presiunea facturilor și a grijilor zilnice. Mi-a spus că Mirela îl ascultă, că îl face să se simtă viu.

— Și eu? Eu ce sunt? O mobilă în casa asta? am izbucnit.

— Nu știu… Nu știu ce simt pentru tine acum, a murmurat el.

Am simțit că mă prăbușesc din nou. În zilele care au urmat, am încercat să vorbim. Am mers la consiliere de cuplu, la insistențele mamei mele, care nu voia să accepte că fiica ei ar putea divorța. Tata nici nu voia să audă de discuții: „Bărbații mai calcă strâmb, dar familia e sfântă”, repeta el.

Ilinca a început să simtă tensiunea. Nu mai voia să doarmă singură și mă întreba mereu dacă tati o să plece. Într-o seară, când Vlad nu s-a întors acasă, am găsit-o plângând sub pătură.

— Mami, tu îl mai iubești pe tati?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum îi explici unui copil că dragostea nu e mereu de ajuns?

Într-o duminică dimineață, Vlad mi-a spus că vrea să plece pentru o vreme. S-a mutat la fratele lui, Marian. Mama a venit imediat la mine:

— Nu-l lăsa! Luptă pentru el! O familie nu se destramă pentru o aventură!

— Dar dacă nu e doar o aventură? Dacă el chiar nu mă mai iubește?

Am început să mă gândesc la mine. La cine eram înainte de Vlad. La visurile mele uitate într-un sertar: pictura, călătoriile, prietenele pe care le ignorasem ani de zile pentru familie.

Într-o zi am ieșit cu Andreea, cea mai bună prietenă din liceu.

— Tu ce vrei? m-a întrebat ea direct.

— Nu știu… Vreau să nu mă mai doară. Vreau să fiu din nou eu.

— Atunci fă ceva pentru tine! Nu pentru Vlad, nu pentru părinți, nu pentru Ilinca. Pentru tine!

Am început să pictez din nou. Am mers la un atelier de artă din oraș și acolo am cunoscut oameni noi. Pentru prima dată după mult timp m-am simțit vie.

Vlad venea uneori să o vadă pe Ilinca. Îl priveam cum se joacă cu ea și mă întrebam dacă vreodată va regreta alegerea făcută. Mirela îi trimitea mesaje chiar și atunci când era cu noi.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, Vlad mi-a spus:

— Îmi pare rău pentru tot. Dar nu pot să mă întorc doar pentru că trebuie. Nu ar fi corect nici pentru tine.

L-am privit lung și am realizat că nici eu nu-l mai vreau înapoi doar din obligație sau frică de singurătate.

Au trecut luni de zile până când am reușit să accept că familia noastră nu va mai fi niciodată la fel. Am divorțat discret, fără scandaluri sau reproșuri publice. Tata n-a vorbit cu mine două luni. Mama încă spera că ne vom împăca.

Ilinca s-a obișnuit treptat cu noua viață. Eu am început să expun tablourile mele la cafeneaua din cartier și am cunoscut oameni care m-au inspirat.

Uneori mă întreb dacă puteam face ceva diferit sau dacă vina e doar a lui Vlad. Dar poate că adevărata întrebare este: cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi luptat până la capăt sau v-ați fi ales pe voi?