Într-o zi, soțul meu s-a prăbușit în curte: Povestea unei iubiri încercate de soartă

— Nu te mai juca cu toporul, Radu! strigam eu din bucătărie, cu mâinile pline de făină. Era o zi obișnuită de aprilie, cu miros de pământ reavăn și sunet de găini cotcodăcind prin curte. Radu râdea, cu zâmbetul lui larg, și mă tachina: — Lasă, Maria, că știu ce fac! Am tăiat lemne toată viața.

N-am apucat să-i răspund. Am auzit doar un zgomot surd, ca o bucată de lemn căzând pe pământ. Am ieșit val-vârtej și l-am văzut întins lângă grămada de lemne, cu ochii dați peste cap. Mi s-a oprit respirația. — Radu! Radu! am urlat, dar nu răspundea. Mâinile îmi tremurau când am sunat la 112. Vecina, tanti Viorica, a venit alergând și m-a ajutat să-l întorc pe o parte.

Ambulanța a venit repede, dar timpul s-a dilatat ca într-un vis urât. L-au dus la spitalul din oraș. Acolo am stat pe holuri reci, cu inima cât un purice, ascultând pașii grăbiți ai medicilor și plânsul altor femei ca mine. După ore care mi s-au părut ani, un doctor tânăr a ieșit și mi-a spus: — A suferit un accident vascular cerebral masiv. E stabil, dar… va rămâne cu sechele.

De atunci, viața mea s-a împărțit în două: înainte și după accident. Radu nu mai era bărbatul pe care îl știam. Era paralizat pe partea dreaptă, vorbea greu și mă privea cu ochi goi, ca și cum nu mă mai recunoștea. În primele zile, am plâns în fiecare seară pe holul spitalului. Mă rugam să se trezească din coșmarul ăsta, să-mi spună că totul va fi bine.

Când l-am adus acasă, am simțit că mă prăbușesc sub greutatea responsabilității. Mama mea a venit să mă ajute, dar după două săptămâni a plecat: — Nu pot, Maria, e prea greu pentru mine. Ai grijă de tine! Mi-a lăsat o sacoșă cu mâncare și a plecat fără să se uite înapoi.

Au urmat luni de chin. Diminețile începeau cu schimbatul scutecelor lui Radu și terminau cu încercări disperate de a-l face să mănânce sau să bea apă fără să se înece. Fata noastră, Ioana, era la facultate în Cluj și venea rar acasă. La telefon plângea: — Mamă, nu pot să-l văd așa… Nu pot! Am încercat să o înțeleg. Și eu aveam momente când nu-l mai recunoșteam pe omul de lângă mine.

Prietenii lui Radu au dispărut unul câte unul. La început veneau cu flori sau fructe, apoi au încetat să mai dea vreun semn. Doar vecinul Costel mai trecea uneori să mă ajute la lemne sau la reparat gardul. — E greu, Maria… Dar trebuie să fii tare! îmi spunea el.

Cel mai greu era noaptea. Stăteam lângă patul lui Radu și îi ascultam respirația grea. Uneori mă trezea cu gemete sau strigăte nearticulate. Alteori mă privea fix și plângea în tăcere. Mă simțeam vinovată că uneori îmi doream să fug, să dispar din viața asta care nu mai era a mea.

Într-o zi, Ioana a venit acasă pe neașteptate. S-a uitat la tatăl ei și a izbucnit în plâns: — Nu mai pot, mamă! Nu mai suport să-l văd așa! De ce nu-l duci la un azil? M-am uitat la ea ca la o străină: — Cum să-l las acolo? E tatăl tău! Am jurat că voi avea grijă de el la bine și la rău.

Am început să mă cert cu Ioana tot mai des. Ea voia să-și trăiască viața, eu eram prinsă într-o colivie invizibilă. Odată mi-a spus: — Mamă, te pierzi pe tine pentru el! Dar dacă tu cedezi, ce rost mai are totul?

Într-o seară, după o zi obositoare în care Radu făcuse febră și nu reușisem să chem medicul de familie decât după multe insistențe, am izbucnit în plâns la telefon cu sora mea: — Nu mai pot! Simt că mă sufoc! Ea mi-a răspuns sec: — Maria, fiecare are crucea lui. Dar nu uita de tine!

Am început să merg la biserică duminica dimineața. Preotul m-a ascultat cu răbdare și mi-a spus: — Dragostea adevărată se vede la necaz. Dar nu uita că Dumnezeu vrea să ai grijă și de sufletul tău.

Au trecut doi ani de atunci. Radu e tot în patul lui din camera mică de la stradă. Uneori zâmbește când îi pun muzica lui preferată sau când Ioana îi citește din ziar. Alteori e absent sau irascibil. Eu am căpătat riduri adânci și părul mi s-a încărunțit aproape peste noapte.

Vecinii mă privesc cu milă sau curiozitate când ies la poartă. Unii șușotesc: — Săraca Maria… alții spun că ar trebui să-l las într-un centru specializat. Dar eu nu pot. Nu pot să-l abandonez.

Sunt zile când mă întreb dacă sacrificiul meu are vreun sens sau dacă nu cumva ne facem rău amândurora ținându-ne legați de trecut. Alteori mă simt puternică și cred că dragostea poate muta munții din loc.

M-am schimbat mult în acești ani. Am învățat ce înseamnă răbdarea, ce gust are singurătatea și cât de fragil e tot ce credeam că e veșnic.

Uneori mă uit la poza noastră de la nuntă și îl văd pe Radu cel tânăr, frumos și plin de viață. Încerc să-mi amintesc cum era înainte de boală ca să pot merge mai departe.

Dar mă întreb mereu: cât poți sacrifica din tine pentru cel pe care îl iubești? Și unde e limita dintre iubire și renunțare? Poate cineva să-mi răspundă?