Între ciocan și nicovală: Cum mama soacră a încercat să-mi destrame căsnicia

— Irina, nu vezi că nu ești de nasul lui Vlad? Ai venit aici doar să-i iei banii și să-l rupi de familie!
Cuvintele Marianei, mama lui Vlad, au căzut peste mine ca un pumnal. Eram în bucătăria lor, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Vlad era la muncă, iar eu rămăsesem singură cu ea, ca de atâtea ori de când ne-am mutat la ei, în apartamentul de la etajul patru din Drumul Taberei.

Nu am fost niciodată o femeie slabă, dar în fața Marianei mă simțeam ca o fetiță speriată. Îmi amintesc și acum prima zi când am cunoscut-o, la aniversarea lui Vlad. M-a privit de sus, cu sprâncenele ridicate, și mi-a spus, pe un ton rece: „Sper că știi să gătești, că Vlad e obișnuit cu mâncare adevărată, nu cu prostii de la fast-food.” Am zâmbit atunci, crezând că e doar o glumă. Nu era.

Căsnicia noastră a început cu promisiuni și vise. Vlad era blând, atent, mă făcea să râd chiar și în cele mai grele zile. Dar, pe măsură ce timpul trecea, simțeam cum între noi se strecoară umbra Marianei. Nu trecea zi fără să găsească ceva de criticat: ba că nu am spălat vasele bine, ba că nu am pus destulă sare în ciorbă, ba că nu mă îmbrac „cum trebuie” pentru o femeie măritată. Vlad încerca să mă apere, dar de fiecare dată când ridica vocea, Mariana izbucnea în lacrimi și îl acuza că „și-a uitat mama pentru o străină”.

— Vlad, nu vezi că mă doare? Nu vezi cum mă tratează? i-am spus într-o seară, cu ochii roșii de plâns.
— Irina, te rog, încearcă să o înțelegi. E greu pentru ea, a rămas singură după ce tata a murit. O să se obișnuiască, ai răbdare, mi-a răspuns el, evitând să mă privească în ochi.

Dar răbdarea mea se subția cu fiecare zi. Într-o duminică, când am venit acasă de la cumpărături, am găsit-o pe Mariana răscolind prin dulapul nostru. Îmi scotea hainele pe pat, le analiza și le arunca una câte una.
— Ce faci acolo? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.
— Caut să văd dacă nu cumva ai ascuns ceva. Nu-mi place să văd atâtea rochii scurte. Nu ești la discotecă, ești nevasta lui Vlad!

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Nu mai puteam. Mă simțeam captivă într-o viață care nu mai era a mea. Prietenele mele îmi spuneau să plec, să-l iau pe Vlad și să ne mutăm singuri. Dar Vlad nu voia să-și lase mama. „Nu pot, Irina, e bolnavă cu inima. Dacă pățește ceva din cauza mea?”

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Vlad a plecat la o bere cu prietenii. Eu am rămas singură cu Mariana. S-a așezat la masă, cu o privire rece.
— Să știi că nu o să reziști mult aici. Vlad e băiat bun, dar tu îl schimbi. O să-l pierzi, Irina. Și atunci să nu vii la mine să plângi.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe scara blocului și am stat acolo, pe trepte, până târziu în noapte. Mă gândeam la mama mea, la casa noastră din Bacău, la liniștea de acolo. Cum am ajuns să trăiesc așa?

Zilele au trecut, iar tensiunea a crescut. Mariana a început să-i spună lui Vlad că am ieșit cu alți bărbați, că nu sunt femeie serioasă. A început să-i trimită mesaje când eram la serviciu, să-l întrebe dacă știe unde sunt, cu cine vorbesc. Vlad a început să mă privească altfel, cu suspiciune.

— Irina, mama zice că te-a văzut cu un bărbat la Mega. Cine era?
— Era fratele meu, Vlad! Cum poți să crezi așa ceva?
— Nu știu ce să mai cred…

Într-o noapte, după ce Vlad a adormit, am deschis laptopul și am început să caut chirii. Nu mai puteam. Simțeam că mă pierd pe mine. Am găsit o garsonieră mică, aproape de serviciu. A doua zi, i-am spus lui Vlad că plec.

— Nu poți să faci asta! Mama nu o să reziste fără mine!
— Dar eu? Eu cât să mai rezist?

Am plecat cu două valize și inima frântă. Mariana a rămas în ușă, cu un zâmbet satisfăcut. Vlad nu a venit după mine. Au trecut luni. M-am obișnuit cu liniștea, cu singurătatea. Am început să mă regăsesc. Vlad mi-a scris de câteva ori, dar nu am mai vrut să mă întorc. Am înțeles că uneori dragostea nu e de ajuns dacă nu ai parte de respect și sprijin.

Mă întreb și acum: câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi aleg să plece, să se salveze, chiar dacă doare? Poate că nu există răspunsuri simple, dar știu sigur că merităm mai mult decât să fim prizonierele prejudecăților și ale fricii.