Între ciocan și nicovală: Povestea unei soacre din București

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să vă aud certându-vă în fiecare zi! a izbucnit Radu, trântind ușa sufrageriei. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurând de nervi și neputință. Camelia, nora mea, stătea în prag cu brațele încrucișate, privindu-mă cu acea răceală pe care nu reușeam să o sparg nici după cinci ani de când intrase în familia noastră.

— Poate dacă ai înceta să te bagi în viața noastră, lucrurile ar fi mai simple, mi-a aruncat ea peste umăr, înainte să se retragă în dormitor.

Am rămas singură în bucătărie, cu inima bătându-mi nebunește. M-am așezat la masă și am început să plâng în tăcere. Nu era prima dată când se întâmpla asta. De când Radu s-a căsătorit cu Camelia, parcă tot universul meu s-a dat peste cap. Îmi amintesc și acum ziua nunții lor: eu, cu rochia mea albastră, încercând să zâmbesc printre lacrimi, și Camelia, frumoasă dar distantă, evitându-mi privirea la fiecare pas.

La început am crezut că e doar timiditate. Am încercat să mă apropii de ea: i-am gătit prăjiturile preferate ale lui Radu, am invitat-o la cafea, am încercat să o ajut cu orice avea nevoie. Dar răspunsul ei era mereu același: un zâmbet forțat și o politețe rece. În scurt timp, am început să simt că nu sunt dorită nici măcar în propria casă.

Radu a insistat să locuiască cu noi după nuntă. Spunea că e mai ușor așa, că putem economisi pentru un apartament al lor. Eu am fost de acord, deși știam că nu va fi ușor. Dar nu mi-am imaginat niciodată cât de greu va fi să trăiești zi de zi cu cineva care te privește ca pe un intrus.

— Mamă, te rog, încearcă să nu mai comentezi când Camelia gătește sau face curat. O face în felul ei, nu ca tine, mi-a spus Radu într-o seară, încercând să fie blând.

— Dar nu pot să stau și să mă uit cum aruncă jumătate din mâncare la gunoi! Sau cum lasă vasele nespălate cu zilele!

— E casa noastră acum, nu doar a ta…

Cuvintele lui m-au durut mai tare decât orice reproș al Cameliei. Casa mea… casa în care l-am crescut singură după ce tatăl lui a murit într-un accident stupid de mașină. Am muncit o viață întreagă ca să-i ofer tot ce avea nevoie. Și acum simțeam că pierd totul: casa, fiul, liniștea.

Într-o duminică dimineață, Camelia a venit la mine în bucătărie.

— Viorica, trebuie să vorbim.

Am simțit un nod în gât. Știam ce urmează.

— Eu și Radu vrem să ne mutăm. Am găsit un apartament aproape de serviciu. Cred că e mai bine pentru toți.

Am încercat să zâmbesc.

— Dacă asta vă doriți…

— Nu e vorba doar despre noi. E vorba și despre tine. Știu că nu-ți place cum fac lucrurile aici. Și nici eu nu mă simt bine sub privirea ta critică.

Mi-au dat lacrimile fără să vreau.

— Eu doar… am vrut să vă ajut. Să vă fie mai ușor.

Camelia a oftat.

— Poate că uneori ajutorul tău nu e ceea ce avem nevoie.

Au plecat după două săptămâni. Casa a rămas goală și tăcută. La început am simțit o ușurare ciudată — nu mai trebuia să calc pe vârfuri prin propria bucătărie. Dar apoi liniștea a devenit apăsătoare. Mă trezeam dimineața și mă uitam la masa mare din sufragerie, unde altădată râdeam împreună la micul dejun. Acum era doar eu și o ceașcă de cafea rece.

Radu venea rar pe la mine. Îl simțeam distant, mereu grăbit.

— Mamă, Camelia are mult de lucru… poate data viitoare venim amândoi.

Dar data viitoare nu venea niciodată.

Într-o seară ploioasă de toamnă, l-am sunat plângând.

— Radu, mi-e dor de tine… Mi-e dor de voi…

A tăcut câteva secunde la telefon.

— Mamă… trebuie să înțelegi că am și eu viața mea acum. Nu pot fi mereu copilul tău…

Am închis telefonul cu inima frântă. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva. Dacă dragostea mea sufocantă l-a îndepărtat pe Radu de mine. Dacă toate sacrificiile mele au fost în zadar.

Zilele au trecut greu. Am început să merg la biserică mai des, poate acolo găsesc liniștea pe care o pierdusem acasă. Vecinele mă întrebau mereu de Radu și Camelia — le spuneam că sunt bine, dar adevărul era că habar n-aveam ce se întâmplă cu ei.

Într-o zi, Camelia m-a sunat pe neașteptate.

— Viorica… voiam să știi că sunt însărcinată.

Am simțit cum mi se oprește respirația.

— Felicitări… Sunt sigură că vei fi o mamă minunată.

A ezitat o clipă.

— Poate… poate ai vrea să vii la noi într-o zi? Să bem o cafea?

Am acceptat imediat. Când am ajuns la ei acasă, Camelia m-a întâmpinat cu un zâmbet sincer pentru prima dată. Am stat împreună la masă și am vorbit despre copilărie, despre temeri și speranțe. Am simțit că poate există o șansă pentru noi două — dacă reușim să ne ascultăm una pe cealaltă fără prejudecăți.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: unde se termină dragostea de mamă și unde începe nevoia de control? Oare putem vreodată să ne desprindem cu adevărat de copiii noștri fără să-i pierdem? Poate cineva să-mi răspundă la întrebarea asta?