Între Datorie și Fericire: Povestea Anei

— Ana, nu pleca încă! Te rog, mai stai puțin, nu mă simt bine azi… vocea mamei răsuna slab din dormitor, în timp ce eu îmi legam grăbită șireturile, cu ochii la ceas. Era deja 7:30 și dacă nu ieșeam în următoarele cinci minute, pierdeam autobuzul spre birou.

— Mamă, trebuie să ajung la serviciu. Te sun pe la prânz, bine? Lasă că vine și Irina după tura ei de noapte, îi spun încercând să-mi ascund frustrarea. Dar știam deja răspunsul: Irina nu venea niciodată la timp. Mereu găsea o scuză – era prea obosită, avea de învățat, sau pur și simplu nu avea chef.

Am ieșit pe ușă cu inima strânsă, simțind din nou povara acelei case mici din cartierul nostru de la marginea Ploieștiului. De când tata murise, totul căzuse pe umerii mei. Mama era bolnavă de inimă, iar Irina… Irina era doar cu doi ani mai mare, dar părea că trăim în lumi paralele. Ea visa la o viață ușoară, fără griji, iar eu eram cea care făcea cumpărături, plătea facturi și mergea cu mama la doctor.

La birou încercam să mă concentrez pe cifrele din Excel, dar gândurile îmi fugeau mereu acasă. Vlad, colegul meu de la contabilitate, mă privea îngrijorat.

— Ana, iar ești cu capul în nori. Ce s-a întâmplat?

— Nimic… doar că mama nu se simte bine iar, am spus încet.

Vlad știa totul despre mine. De un an eram împreună și el era singurul om care mă făcea să cred că merit și eu ceva bun. Îmi propusese să ne mutăm împreună la București, să începem o viață nouă. Dar cum să plec? Cine avea să aibă grijă de mama? Cine avea să o tragă pe Irina după ea?

Seara, când am ajuns acasă, Irina stătea pe canapea cu telefonul în mână.

— Ai adus tu medicamentele? m-a întrebat fără să se uite la mine.

— Da, le-am luat după serviciu. Ai stat azi cu mama?

— Am avut treabă… Știi că am examen săptămâna viitoare.

M-am abținut să nu izbucnesc. Era mereu la fel: eu eram responsabilă pentru toți. În noaptea aceea am plâns în tăcere, cu fața în pernă, întrebându-mă dacă voi avea vreodată dreptul la fericire.

Într-o sâmbătă dimineața, Vlad a venit hotărât la mine.

— Ana, trebuie să vorbim serios. Nu poți trăi așa la nesfârșit. Ești tânără, meriți mai mult decât să fii servitoarea familiei tale!

— Nu pot să-i las singure… Mama e bolnavă, Irina nu se descurcă…

— Dar tu? Tu când ai grijă de tine? Dacă nu faci ceva acum, o să te trezești peste zece ani tot aici, nefericită și epuizată!

Cuvintele lui m-au durut. Avea dreptate, dar vinovăția mă sufoca. În acea seară am avut o discuție aprinsă cu Irina.

— Irina, trebuie să începi să ajuți mai mult! Nu pot face totul singură!

— Mereu exagerezi! Dacă nu-ți convine, pleacă! Eu nu te-am rugat niciodată să faci toate astea!

M-am blocat. Chiar asta simțea? Că sacrificiul meu nu conta?

Mama a venit între noi, tremurând.

— Nu vă certați din cauza mea… Ana, dacă vrei să pleci cu Vlad, du-te! Eu mă descurc cumva…

Dar știam că nu era adevărat. Mama nu putea nici măcar să-și facă singură ceaiul dimineața.

Au urmat luni grele. Vlad insista să ne mutăm împreună. Irina devenea tot mai distantă. Mama se stingea încet sub ochii mei. Am început să am atacuri de panică și nopți nedormite.

Într-o zi am cedat. Am plecat la București cu Vlad pentru un weekend. Am simțit pentru prima dată libertatea: am mers la film, am râs fără griji, am dormit până târziu. Dar duminică seara m-a sunat Irina plângând:

— Ana, mama a căzut! Nu știu ce să fac!

Am fugit acasă cu primul tren. Mama era bine până la urmă, dar frica aceea mi-a rămas în piept ca un cui.

Într-o noapte târzie am stat cu Vlad pe balconul apartamentului lui din București.

— Ana, nu poți salva pe toată lumea. Poate e timpul să te salvezi pe tine…

Am plâns mult atunci. M-am gândit la toate femeile ca mine: prinse între datorie și dorința de a trăi pentru ele însele.

Până la urmă am găsit un compromis: am angajat o femeie din sat să stea cu mama câteva ore pe zi. Am început să merg mai des la București și să-mi construiesc viața alături de Vlad. Irina a fost nevoită să se maturizeze și ea puțin.

Nu e ușor nici acum. Încă mă simt vinovată uneori. Dar am învățat că nu poți turna dintr-un pahar gol – dacă nu ai grijă de tine, nu poți avea grijă nici de ceilalți.

Mă întreb adesea: oare câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi uităm de noi în numele familiei? Voi ce ați fi făcut în locul meu?