Între Datorie și Fericire: Povestea Mea cu Irina

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce ea stătea la masa din bucătărie, cu mâinile încleștate pe cana de ceai.

Irina a ridicat privirea spre mine, ochii ei mari, căprui, plini de teamă și neînțelegere. — Ce vrei să spui, Mihai? Ce s-a întâmplat?

M-am așezat pe scaunul din fața ei, simțind cum greutatea ultimilor ani mă apasă pe umeri. În jurul nostru, bucătăria era scufundată în semiîntuneric, doar lumina slabă a lămpii de deasupra mesei ne izola de restul casei. Am inspirat adânc, încercând să-mi găsesc cuvintele.

— Nu mai sunt fericit. De mult timp nu mai sunt. Și simt că mă sufoc aici…

Irina a început să tremure ușor. — Dar… eu încerc. Chiar încerc, Mihai. Știi cât mă străduiesc să fie bine între noi. Poate e doar o perioadă… Poate ar trebui să mergem la un psiholog, să vorbim cu cineva.

Am dat din cap, obosit. — Nu e vorba doar despre noi doi. E despre mine. Despre cum m-am pierdut pe drum. Nu mai știu cine sunt.

A urmat o tăcere apăsătoare. În mintea mea se derulau imagini din ultimii ani: zilele lungi la birou, serile petrecute în fața televizorului fără să ne spunem nimic, vacanțele în care ne certam pentru orice fleac. Îmi aminteam cum, la început, Irina era plină de viață, râdea din orice și visa să deschidă o cofetărie. Acum, rareori ieșea din casă fără mine. Prietenele ei dispăruseră una câte una, iar părinții ei nu mai veneau în vizită de când ne-am mutat la București.

— Dacă vrei să pleci… nu te pot opri, a spus ea într-un final, cu voce stinsă. Dar ce o să fac eu? Cum o să mă descurc?

Asta era frica mea cea mai mare. Că dacă plec, Irina se va prăbuși. Că va rămâne singură într-un oraș străin, fără prieteni, fără familie aproape. Că va renunța la tot ce a mai rămas din ea însăși.

Am încercat să-i explic: — Nu vreau să te rănesc. Dar nici nu pot trăi toată viața cu sentimentul că mă sacrific pentru tine și atât. Nu e corect nici pentru mine, nici pentru tine.

Irina a început să plângă în tăcere. Am simțit un nod în gât și am vrut să o iau în brațe, dar m-am oprit. Poate era timpul să nu mai fiu salvatorul ei.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin apartament ca un leu în cușcă. M-am gândit la părinții mei din Ploiești, care încă mai sperau să le dăm un nepot. La colegii de la firmă care mă invidiau pentru „familia perfectă”. La prietenii mei din liceu care se despărțiseră deja de două ori și păreau mai liniștiți decât mine.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Irina în bucătărie, privind pe geam la ploaia care bătea în sticlă.

— Am sunat-o pe mama azi-noapte, mi-a spus ea fără să se întoarcă spre mine. O să vină câteva zile la noi.

Am simțit un val de ușurare amestecat cu vinovăție. Poate că prezența mamei ei o va ajuta să nu se simtă atât de singură.

— Mihai… tu chiar vrei să divorțăm? m-a întrebat după câteva minute de tăcere.

Nu știam ce să răspund. Voiam? Sau doar voiam să scap de presiunea asta? Să fiu liber? Sau doar să nu mai fiu responsabil pentru fericirea altcuiva?

În zilele următoare, atmosfera în casă a devenit irespirabilă. Mama Irinei mă privea acuzator de fiecare dată când intram în cameră. Irina se agăța de orice gest al meu — dacă îi aduceam o cafea la pat sau dacă uitam să-i spun „noapte bună”, totul căpăta proporții uriașe.

Într-o seară, după ce mama ei s-a culcat, Irina mi-a spus:

— Știi… când eram mică și tata a plecat de acasă, mama a intrat într-o depresie cruntă. Eu aveam doar opt ani și trebuia să am grijă de ea. Mi-e frică să nu ajung ca ea.

Am simțit cum mi se strânge inima. O iubeam pe Irina — sau cel puțin o parte din mine încă o iubea — dar nu puteam fi responsabil pentru toate rănile ei din copilărie.

— Nu ești mama ta, Irina. Și eu nu sunt tatăl tău. Dar nici nu pot trăi cu frica asta toată viața.

Au urmat luni de zile de discuții interminabile: cu psihologul, cu părinții noștri, cu prietenii care încercau să ne convingă „să mai încercăm”. Am încercat și eu — am mers împreună la terapie, am făcut mici excursii prin țară, am încercat să reaprindem ceva ce părea stins demult.

Dar nimic nu funcționa. Eram doi străini care locuiau sub același acoperiș și se temeau să fie sinceri unul cu celălalt.

Într-o dimineață friguroasă de noiembrie, am decis să plec. Mi-am făcut bagajele și i-am lăsat Irinei un bilet:

„Îmi pare rău că nu am putut fi omul de care aveai nevoie. Sper ca într-o zi să găsești puterea să fii fericită și fără mine.”

Am ieșit pe ușa apartamentului cu inima grea și ochii plini de lacrimi.

Acum, după aproape un an de la despărțire, încă mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Irina s-a mutat înapoi la părinți și a început cursuri de patiserie — visul ei din tinerețe. Eu încă mă simt vinovat uneori, dar parcă respir altfel.

Oare e datoria noastră să rămânem lângă cineva doar pentru că ne e teamă că nu va supraviețui fără noi? Sau avem dreptul la propria fericire, chiar dacă asta înseamnă să lăsăm pe cineva în urmă?