Între Datorie și Fericire: Povestea Mea cu Mama și Dragostea

— Irina, nu mai pot, nu mai pot! — vocea mamei răsuna din dormitor, spartă de durere și neputință. M-am repezit la ea, cu inima bătându-mi nebunește, încercând să-i alin spatele cu mâinile mele obosite. Era a treia oară în noaptea aceea când o găseam plângând, incapabilă să se ridice singură din pat. Avea Parkinson de trei ani și boala îi răpise încet-încet demnitatea, iar mie liniștea.

În bucătărie, telefonul vibra insistent. Era Matei. „Iubita, ai reușit să dormi? Mâine vin să te iau la birou.” Am privit ecranul fără să răspund. Cum să-i spun că nu pot pleca nicăieri? Că viața mea se învârte între serviciu, farmacie și camera mamei? Că nu mai știu cine sunt fără povara asta pe umeri?

Matei a apărut în viața mea ca o gură de aer proaspăt. Ne-am cunoscut la o conferință la București, el era consultant financiar, eu contabilă la o firmă mică din Ploiești. M-a cucerit cu umorul lui sec și cu modul în care mă făcea să mă simt văzută. După un an de relație la distanță, mi-a propus să ne mutăm împreună. „Irina, am găsit un apartament superb în Militari. E aproape de biroul meu și destul de spațios pentru amândoi.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Unde s-o duc pe mama? Cum să-i spun că nu mai pot? Că vreau și eu să trăiesc, să iubesc, să am o viață normală? Dar cum să o las singură sau, mai rău, într-un cămin de bătrâni?

Într-o seară, după ce i-am dat mamei pastilele și am ajutat-o să adoarmă, am ieșit pe balcon cu Matei. El fuma nervos, privind blocurile cenușii din jur.

— Irina, nu putem continua așa. Te văd cum te topești pe picioare. Și eu te vreau lângă mine, dar nu putem trăi toți trei într-o garsonieră.

— Știu… dar nu pot s-o las. Nu merită asta. A muncit toată viața pentru mine. Tata ne-a părăsit când aveam șapte ani. Ea m-a crescut singură.

— Sunt centre bune acum, private, curate… Nu e ca pe vremuri. Poate ar fi mai bine și pentru ea, să aibă îngrijire specializată.

— Nu pot! — am izbucnit, cu lacrimi în ochi. — Nu pot s-o trimit acolo. Ar fi ca și cum aș abandona-o.

Matei a oftat adânc și a stins țigara.

— Atunci ce facem? Rămânem blocați aici? Eu te iubesc, dar nu pot construi nimic dacă tu ești mereu între două lumi.

Am tăcut mult timp după discuția aceea. În fiecare zi mă simțeam mai vinovată față de el și mai neputincioasă față de mama. Sora mea mai mare, Camelia, trăia în Germania de zece ani și nu voia să audă de întoarcere. „Irina, eu trimit bani lunar. Tu stai acolo, ai grijă de ea. Fiecare cu partea lui.” Dar banii nu țin loc de prezență.

Într-o dimineață, mama m-a prins de mână cu o forță neașteptată.

— Irina, nu vreau să-ți stric viața. Dacă vrei să mă duci undeva… fă-o! Nu vreau să te văd nefericită din cauza mea.

M-am prăbușit lângă patul ei și am plâns ca un copil.

— Nu pot, mamă! Nu pot! Cum să te las printre străini?

— Și eu am fost tânără ca tine… Am făcut sacrificii pentru tine fără să clipesc. Dar tu ai dreptul la fericire. Eu nu mai sunt decât o povară…

Cuvintele ei mi-au sfâșiat sufletul. În acea zi am început să caut soluții: asistente la domiciliu, vecine dispuse să stea câteva ore pe zi cu ea, orice numai să nu ajung la cămin.

Matei a venit într-o seară cu o propunere:

— Hai să încercăm cu o asistentă două luni. Dacă merge, ne putem muta împreună și tu poți veni zilnic la mama ta. Dacă nu… reevaluăm.

Am acceptat cu jumătate de inimă. Prima asistentă a venit cu zâmbetul pe buze, dar după două săptămâni a renunțat: „Doamna e prea dificilă.” A doua a rezistat o lună, apoi mi-a spus că nu poate face față crizelor de nervi ale mamei.

În tot acest timp, relația mea cu Matei s-a răcit. Îl simțeam tot mai distant, tot mai obosit de situația noastră fără ieșire.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, după ce mama a făcut o criză severă și am ajuns cu ea la Urgențe, Matei m-a sunat:

— Irina… cred că trebuie să luăm o pauză. Nu mai pot lupta singur pentru noi.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am stat ore întregi pe holul spitalului privind pereții albi, întrebându-mă dacă am făcut alegerea corectă sau dacă doar m-am agățat de vinovăție ca de un colac de salvare.

Mama s-a întors acasă după câteva zile, mai slabă ca niciodată. Eu eram doar o umbră a femeii care fusese cândva plină de vise.

Acum scriu aceste rânduri privind-o cum doarme liniștită în camera ei mică. Matei nu mi-a mai scris de atunci. Sora mea continuă să trimită bani din Germania și să-mi spună că sunt prea sensibilă.

Mă întreb uneori: oare există o alegere corectă? E vina mea că am pus datoria față de mama înaintea propriei mele fericiri? Sau poate că dragostea adevărată e tocmai asta: sacrificiul tăcut pe care nimeni nu-l vede?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum poți împărți inima între trecut și viitor fără să pierzi totul?