Între Datorie și Iubire: Lacrimile de pe Pragul Tatălui Meu Vitreg

— Irina, nu mă lăsa aici singur, te rog… Glasul tatălui meu vitreg, Gheorghe, tremura ca o frunză bătută de vânt. Stătea pe marginea patului, cu mâinile noduroase strângând cearșaful vechi, iar ochii lui albaștri, cândva limpezi ca cerul de vară, erau acum tulburi de lacrimi și neputință. Mirosea a ceai de tei și a vechi, a singurătate și a amintiri prăfuite. M-am aplecat lângă el, încercând să-mi ascund lacrimile.

— Tata, nu te las… doar că… nu mai pot singură. Maria are nevoie de mine, serviciul mă stoarce de puteri, iar tu… tu ai nevoie de cineva mereu aici. Nu pot fi două persoane în același timp.

El a oftat adânc și a privit pe fereastra mică, spre grădina năpădită de buruieni. — Am crescut-o pe mama ta cu mâinile astea. Am muncit pământul ăsta până mi-au crăpat palmele. Și-acum să mă dai la azil? Ca pe un câine bătrân?

Cuvintele lui m-au lovit ca o palmă. M-am ridicat brusc și am început să strâng cana de ceai rămasă pe masă, doar ca să-mi ocup mâinile tremurânde. În minte mi se derulau imagini cu el ridicându-mă în brațe când eram mică, cu răbdarea lui blândă când mă învăța să citesc la lumina lămpii. Dar acum eram adultul care trebuia să ia decizii imposibile.

Maria, fetița mea, mă trăgea de mânecă. — Mami, când mergem acasă? Mi-e foame… Vreau la desene.

— Imediat, iubita mea. Mai stăm puțin la bunicu’ Gheorghe.

— Nu e bunicul meu adevărat! a bombănit ea, fără să știe cât rău pot face vorbele unui copil.

Gheorghe a zâmbit trist. — Are dreptate. Eu sunt doar un om bătrân care n-are pe nimeni.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Am încercat să-i explic Mariei că sângele nu contează atât de mult cât contează dragostea, dar nici eu nu mai credeam în propriile cuvinte. În sat, lumea vorbea: „Irina nu-și mai îngrijește bătrânul!” sau „A ajuns să-l dea la azil!”. Dar nimeni nu știa cât de greu e să fii prins între două lumi: cea a copilului tău și cea a părintelui care se stinge încet.

Seara, acasă, după ce am adormit-o pe Maria, am plâns în tăcere. Soțul meu, Radu, era mereu plecat cu serviciul prin țară și nu înțelegea de ce mă încăpățânez să car tot greul pe umeri.

— Irina, trebuie să te gândești la noi! La Maria! Nu putem sacrifica totul pentru Gheorghe. E bătrân… Așa e viața!

— Dar el m-a crescut ca pe fata lui! Cum să-l las singur?

Radu a dat din umeri și a ieșit din cameră. Am rămas cu gândurile mele, cu vinovăția care mă rodea ca un vierme nevăzut.

A doua zi am mers din nou la Gheorghe. L-am găsit încercând să aprindă focul în soba veche. Tremura tot și abia reușea să țină chibritul între degete.

— Tata, lasă-mă pe mine! De ce nu m-ai sunat?

— Nu vreau să te deranjez mereu… Ai destule pe cap.

Am simțit cum mi se strânge inima. I-am făcut focul, i-am pus masa și am încercat să-l conving din nou:

— Tata, la azil nu e ca-n povești urâte. Sunt oameni acolo care au grijă de tine… Poți avea prieteni noi…

El s-a uitat lung la mine:

— Prieteni? La vârsta mea? Singurul lucru pe care-l mai am e amintirea mamei tale și grija ta… Dacă mi le iei și pe astea, ce-mi mai rămâne?

Am tăcut. Nu aveam răspunsuri. Am plecat cu sufletul sfâșiat între două datorii imposibile: față de copilul meu și față de omul care mi-a fost tată când al meu adevărat ne-a părăsit demult.

În zilele următoare am început să mă cert cu Radu tot mai des. El voia să vindem casa lui Gheorghe și să-l ducem la oraș, la azil. Eu nu puteam să fac asta. Maria devenise tot mai irascibilă; simțea tensiunea din casă.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Radu, am fugit la Gheorghe fără să spun nimic. L-am găsit căzut lângă pat, cu fața albă ca varul.

— Tata! Tata! Am sunat la salvare cu mâinile tremurânde.

La spital mi-au spus că a făcut un atac cerebral ușor. Doctorița m-a privit sever:

— Doamnă, trebuie supravegheat permanent. Nu mai poate sta singur.

Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. În acea noapte am stat lângă patul lui de spital și i-am ținut mâna. El m-a privit cu ochii plini de lacrimi:

— Iartă-mă că te-am tras după mine… N-am vrut să-ți stric viața…

— Nu-mi strici viața, tata… Dar nici nu știu cum s-o mai trăiesc…

După externare l-am dus acasă la noi pentru câteva zile. Maria era confuză și supărată că nu mai avea camera ei doar pentru ea. Radu era tot mai distant.

Într-o dimineață l-am găsit pe Gheorghe privind pe geam la copiii care se jucau în fața blocului.

— Irina… du-mă acasă la mine… Sau du-mă unde vrei tu… Numai să nu fiu o povară…

Am izbucnit în plâns.

Acum stau la masa din bucătărie și scriu aceste rânduri cu inima grea. Încerc să găsesc un echilibru între datoria față de părintele care m-a crescut și iubirea pentru copilul meu care are nevoie de mine întreagă. Nu știu dacă există răspunsuri corecte sau doar alegeri dureroase.

Oare câți dintre noi nu suntem prinși între două lumi? Oare cum putem iubi fără să ne pierdem pe noi înșine?