Între Datorie și Iubire: Povestea Mea Despre Familie, Sacrificii și O Nouă Viață

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să-i dai tot lui Radu? Am nevoie de ajutor, nu vezi că sunt singură?

Vocea mea răsuna spart în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pereți galbeni de vreme. Mama stătea pe scaun, cu mâinile în poală, privindu-mă cu ochii umezi, dar hotărâți. Radu, fratele meu mai mic cu trei ani, se uita la podea, evitând să mă privească. În acea dimineață, lumea mea s-a prăbușit.

Totul a început cu două linii roz pe un test de sarcină cumpărat pe ascuns de la farmacie. M-am uitat la ele minute în șir, cu inima bătând nebunește. Nu era planificat, dar era al meu. Al nostru. Eu și Vlad ne iubeam, dar nu aveam nimic stabil: el lucra cu ziua prin construcții, eu făceam naveta la supermarketul din orașul vecin. Singurul sprijin real era mama.

— Nu e corect, am repetat printre lacrimi. De ce Radu? De ce nu pe amândoi?

Mama a oftat adânc. — Radu are nevoie să-și deschidă atelierul. E șansa lui să nu ajungă ca taică-tu… Să nu-și piardă viața muncind pentru alții. Tu ai pe Vlad, vă descurcați voi cumva.

M-am simțit trădată. Eu eram cea care venea acasă să-i aducă medicamentele, eu îi plăteam facturile când nu avea bani. Radu venea doar când avea nevoie de ceva sau când era vreo masă mare de Paște.

— Și eu ce fac dacă nu mă ajută Vlad? Dacă rămân singură cu copilul?

Mama a tăcut. Radu s-a ridicat brusc și a ieșit afară, trântind ușa. Am rămas doar eu și mama, două femei despărțite de o decizie care părea irevocabilă.

Am plecat fără să mai spun nimic. Pe drum spre gară, mi-am amintit toate serile în care mama mă ținea în brațe când plângeam după tata, toate zilele în care îi promiteam că o să am grijă de ea când va fi bătrână. Acum simțeam că nu mai am niciun rost în casa aceea.

Câteva zile am stat la Vlad, într-o garsonieră mică din cartierul muncitoresc. El s-a bucurat când i-am spus că sunt însărcinată, dar bucuria lui s-a stins repede când a aflat că nu avem niciun ban pus deoparte.

— O să găsesc ceva mai bun, mi-a zis el într-o seară, strângându-mă în brațe. Dar știam că e speriat. Și eu eram.

În fiecare zi mă gândeam dacă să mă întorc la mama să-i cer iertare sau să-i cer dreptul meu. Dar mândria mă ținea pe loc. Într-o seară, am primit un mesaj de la Radu: „Îmi pare rău că te-ai supărat. N-am vrut să fie așa.”

Nu i-am răspuns. Nu puteam încă.

După o săptămână, Vlad a venit acasă cu ochii roșii: — M-au dat afară. Au zis că nu mai au nevoie de oameni.

Atunci am simțit că mă sufoc. Am plâns toată noaptea, ghemuită pe canapea. Dimineața am sunat-o pe mama.

— Mamă… Nu mai pot. N-avem bani nici de mâncare.

A tăcut mult timp la telefon. — Vino acasă. Mâncare găsim noi… Dar bani nu mai am.

M-am întors acasă cu inima grea. Mama m-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit: — Îmi pare rău că te-am rănit… Dar n-am știut ce să fac.

În zilele următoare am încercat să găsesc soluții: am pus anunțuri pentru meditații la matematică, am întrebat la supermarket dacă au nevoie de casierițe suplimentare. Vlad a început să lucreze cu ziua prin sat.

Radu venea din ce în ce mai rar acasă. Atelierul mergea prost; clienții întârziau cu plata, iar el nu știa cum să gestioneze banii. Într-o seară a venit la noi cu ochii roșii de oboseală:

— Nu mai pot… Am pierdut tot ce mi-a dat mama. Nu mă pricep la afaceri…

Mama a început să plângă în hohote. Eu m-am uitat la el și am simțit un amestec ciudat de milă și furie.

— Și noi ce facem acum? am întrebat încet.

Radu s-a uitat la mine ca un copil pierdut:

— Iartă-mă… N-am vrut să vă las fără nimic.

Am stat toți trei în bucătărie până târziu, fără să spunem mare lucru. Doar tăcerea dintre noi era mai grea decât orice cuvânt.

Lunile au trecut greu. Sarcina mea avansa, Vlad a găsit un job stabil la o firmă de pază din oraș, iar eu am început să dau meditații copiilor din sat. Mama s-a îmbolnăvit ușor; oboseala și grijile au lăsat urme adânci pe chipul ei.

Într-o zi, după ce am venit de la doctor și am aflat că voi avea o fetiță, m-am dus la cimitir la tata și i-am povestit totul printre lacrimi:

— Ce-ai fi făcut tu dacă erai aici? Ai fi lăsat-o pe mama să ne despartă?

M-am întors acasă cu sufletul mai ușor. Am început să vorbesc din nou cu Radu; l-am ajutat să-și găsească un job la oraș și încet-încet relația noastră s-a vindecat.

Dar rana trădării mamei n-a dispărut niciodată complet. De fiecare dată când mă uit la fetița mea care doarme liniștită lângă mine, mă întreb: oare va trebui și ea vreodată să aleagă între datoria față de familie și dreptul la propriul viitor?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum împaci dragostea pentru familie cu nevoia de a te proteja pe tine și pe copilul tău?