Între Datorie și Iubire: Povestea Unei Alegeri Imposibile
— Nu pot să cred că spui asta, Radu! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el își împacheta hainele în valiză. Camera era plină de tăcere apăsătoare, spartă doar de clinchetul umerașelor și de respirația lui grea.
— Ce vrei să fac, Irina? Să o las pe mama pe drumuri? Să moară singură într-un spital unde nu-i pasă nimănui de ea? a răspuns el, fără să mă privească.
M-am prăbușit pe marginea patului, cu mâinile strânse în poală. Îmi simțeam inima bătând nebunește, ca și cum ar fi vrut să evadeze din piept. Nu era prima dată când discutam despre mama lui, dar niciodată nu ajunseserăm atât de departe. De câteva luni, viața noastră era o succesiune de crize: telefoane de la asistenta socială, vizite la spital, nopți nedormite. Mama lui Radu, doamna Maria, fusese diagnosticată cu o boală neurologică rară. Avea momente când nu știa cine suntem, când ieșea pe stradă și nu mai găsea drumul înapoi. Uneori vorbea cu oameni care nu existau sau scotea sunete ciudate, ca un copil speriat.
— Radu, știi bine că nu e vorba că nu o iubesc pe mama ta. Dar nu suntem pregătiți pentru așa ceva! Avem serviciu amândoi, copiii sunt mici… Ce facem dacă dispare din casă? Dacă se rănește? Dacă… dacă nu mai rezistăm niciunul dintre noi? am încercat să-i explic, cu lacrimi în ochi.
El s-a întors spre mine, cu fața brăzdată de oboseală și furie.
— Mereu găsești scuze! Mereu e vorba despre tine! Dar dacă ar fi fost mama ta? Ce ai fi făcut?
Întrebarea lui m-a lovit ca un pumn în stomac. Mama mea murise acum trei ani, tot după o boală grea. Știam ce înseamnă să-ți vezi părintele stingându-se încet, dar atunci eram singură și nu aveam copii. Acum eram prinsă între două lumi: datoria față de soțul meu și nevoia de a-mi proteja familia.
— Nu e corect să mă pui să aleg între tine și sănătatea noastră mintală! am șoptit.
El a oftat adânc și a început să-și adune lucrurile mai repede.
— Atunci poate că nu mai avem ce discuta. Dacă nu vrei să fii alături de mine acum, când am cea mai mare nevoie… poate că nu mai are rost să continuăm.
Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Copiii dormeau în camera alăturată. M-am gândit la ei: la Ana, care abia împlinise șase ani și încă se temea de întuneric; la Vlad, care avea doar trei ani și încă nu înțelegea ce înseamnă boala sau moartea. Cum le-aș fi putut explica că bunica lor va locui cu noi și că uneori va țipa noaptea sau va dispărea fără urmă?
A doua zi dimineață, Radu a plecat la serviciu fără să mă salute. Am rămas singură cu gândurile mele. Am sunat-o pe sora mea, Alina.
— Irina, nu poți să faci totul singură. Dacă Radu nu înțelege că e nevoie de ajutor specializat… poate ar trebui să discutați cu un psiholog sau cu cineva care se pricepe la astfel de cazuri.
Dar Radu nu voia să audă de azil sau îngrijitoare. Pentru el era o rușine — „Ce-o să zică lumea? Să-mi las mama pe mâna străinilor?”
În următoarele zile, tensiunea a crescut. Mama lui Radu a venit la noi pentru câteva ore „de probă”. În primele minute părea liniștită, dar apoi a început să caute ceva prin dulapuri, să murmure cuvinte fără sens. La un moment dat a vrut să iasă din casă; am găsit-o pe scară, încercând să deschidă ușa vecinilor.
Seara, după ce copiii au adormit, am stat cu Radu la masă.
— Ai văzut ce s-a întâmplat azi? Nu putem face față singuri! am spus eu.
El s-a ridicat brusc și a trântit paharul pe masă.
— Dacă nu vrei să fii parte din familia mea… atunci poate că ar trebui să ne despărțim!
Am izbucnit în plâns. Nu știam dacă plâng pentru el sau pentru mine. Pentru familia noastră care se destrăma sub greutatea unei boli nemiloase.
În zilele următoare, am încercat să găsim soluții: am vorbit cu un asistent social, am vizitat un centru specializat pentru persoane cu demență. Radu refuza orice idee care implica altceva decât prezența mamei lui sub același acoperiș cu noi.
Într-o seară ploioasă, după o ceartă lungă și obositoare, Radu și-a făcut bagajele și mi-a spus:
— Mâine depun actele de divorț. Nu pot trăi cu cineva care nu-mi respectă familia.
Am rămas singură în sufragerie, ascultând ploaia bătând în geamuri. M-am gândit la tot ce pierdusem: liniștea casei mele, siguranța copiilor mei, dragostea pentru Radu. Și m-am întrebat: oare chiar trebuie să alegem între datoria față de părinți și propria fericire? Oare există vreo soluție care să nu lase răni adânci?
Poate că mulți dintre voi ați trecut prin situații asemănătoare sau aveți părinți bolnavi acasă. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum putem găsi echilibrul între iubire și sacrificiu?