Între Doi Tați: Povestea Unei Familii Încercate de Mândrie și Neînțelegeri

— Nu pot să cred că iar ai venit acasă fără niciun răspuns! Ai fost la interviul ăla sau nu? vocea tatălui meu răsuna în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei care fierbea pe aragaz. Radu, soțul meu, își lăsase geaca pe spătarul scaunului și privea în podea, evitând privirea tatei.

— Am fost, domnule Petrescu, dar nu e ce caut eu. Nu mă văd lucrând acolo, a spus el încet, aproape șoptit.

— Ce cauți tu, măi băiete? Ai familie, ai copil! Nu poți sta așa, să aștepți să-ți pice ceva din cer! Dacă nu-ți place nimic, vino la firmă cu mine. E nevoie de oameni serioși la atelier. Dar tu… tu ești prea mândru!

Am simțit cum mă strânge stomacul. Între cei doi bărbați din viața mea era un zid de neîncredere și orgoliu. Radu nu voia să lucreze cu tata. Tata nu înțelegea de ce. Eu eram prinsă la mijloc, încercând să țin familia unită.

Totul a început acum trei ani, când Radu a renunțat la jobul lui de la fabrica de mobilă din oraș. Era respectat acolo, avea un salariu bun și chiar primea bonusuri de la șeful lui, domnul Ionescu, care îi fusese coleg de facultate. Dar când Ionescu a fost mutat la București și în locul lui a venit un anume domnul Dobre, totul s-a schimbat. Dobre i-a tăiat din salariu, l-a pus să stea peste program fără plată și l-a umilit în fața colegilor.

— Nu mai pot să stau acolo! Nu mă respectă nimeni! mi-a spus Radu într-o seară, cu ochii roșii de nervi și oboseală.

— Și ce facem acum? Avem rate la bancă, copilul începe școala…

— O să găsesc altceva. Nu pot să accept să fiu călcat în picioare.

L-am susținut atunci. Am crezut că va fi ușor să-și găsească altceva. Dar lunile au trecut și fiecare interviu s-a transformat într-o dezamăgire. Ori salariul era prea mic, ori programul imposibil, ori nu-i plăcea mediul. Tata îl tot chema la atelierul lui de tâmplărie, dar Radu refuza mereu.

— Nu vreau să fiu omul socrului meu! Dacă fac vreo greșeală, toată lumea o să spună că am ajuns acolo pe pile!

— Dar nu e vorba de pile! E vorba că suntem familie! îi răspundeam eu, încercând să-l fac să vadă partea bună.

Într-o zi, când am venit acasă de la serviciu — eu lucram ca educatoare la grădinița din cartier — l-am găsit pe Radu pe balcon, fumând nervos.

— Nu mai pot… Simt că nu sunt bun de nimic. Toată lumea are așteptări de la mine și eu… eu nu pot să le îndeplinesc.

M-am așezat lângă el și l-am luat de mână.

— Știi că te iubesc orice ar fi. Dar trebuie să faci ceva. Pentru noi. Pentru tine.

A doua zi dimineață, tata a venit iar cu aceeași propunere.

— Mâine am nevoie de cineva să mă ajute cu niște dulapuri pentru școala din sat. Vii sau nu?

Radu a oftat adânc.

— Bine… Vin. Dar doar pentru mâine.

A doua zi s-au dus împreună la atelier. Seara, când s-au întors, am simțit că atmosfera era altfel. Tata era mai tăcut decât de obicei, iar Radu părea obosit dar… mulțumit?

— Cum a fost? am întrebat eu curioasă.

— Greu… dar mi-a plăcut. Am făcut ceva concret cu mâinile mele. Și… tata tău chiar se pricepe la meseria asta.

Din ziua aceea, Radu a început să meargă tot mai des la atelier. La început spunea că e doar temporar, până găsește ceva „pe măsura lui”. Dar timpul trecea și el rămânea acolo. Tata îi dădea sarcini tot mai importante și chiar l-a lăsat să coordoneze o echipă la un proiect mare pentru primărie.

Dar conflictele nu au dispărut peste noapte. Într-o seară, după o zi grea la atelier, Radu a izbucnit:

— Tata tău nu mă vede niciodată ca pe un egal! Mereu are impresia că știe el mai bine!

— Poate pentru că are experiență… Dar și tu ai ideile tale bune! De ce nu-i spui?

— Nu mă ascultă! Pentru el sunt doar „ginerele”.

Am început să vorbesc cu tata despre asta.

— Tată… Radu chiar muncește mult. Poate ar trebui să-l asculți mai mult.

Tata a oftat greu.

— Știu că muncește. Dar eu am ridicat firma asta din nimic! Mi-e greu să las pe altcineva să decidă.

Timpul a trecut și încet-încet au început să se respecte reciproc. Radu a venit cu idei noi — a propus să facă pagină de Facebook pentru atelier și să posteze poze cu lucrările lor. Au primit tot mai multe comenzi și chiar au angajat încă doi oameni din sat.

Într-o zi, tata mi-a spus:

— Să știi că băiatul ăsta chiar are cap! M-a surprins plăcut.

Iar Radu mi-a mărturisit:

— N-aș fi crezut niciodată că o să-mi placă să lucrez cu socrul meu. Dar uite că viața te duce unde nici nu gândești.

Acum suntem mai uniți ca oricând. Avem stabilitate financiară și ne bucurăm de fiecare zi împreună. Dar cel mai important e că am învățat să ne ascultăm unii pe alții și să lăsăm orgoliile la o parte.

Mă întreb uneori: câte familii se destramă din cauza mândriei sau a neînțelegerilor? Oare câți dintre noi ar trebui să renunțe la orgoliu pentru a descoperi adevărata fericire?