Între dorința de a oferi un viitor mai bun și pierderea legăturii cu fiica mea

„Ava, te rog, ascultă-mă!” am strigat disperată, încercând să-i captez atenția. Dar ea și-a întors privirea, refuzând să mă privească în ochi. Era o seară rece de noiembrie, iar vântul bătea cu putere, parcă amplificând tensiunea dintre noi. Stăteam în fața casei noastre din București, unde am crescut-o pe Ava singură de când tatăl ei ne-a părăsit.

Am plecat să muncesc în străinătate când Ava avea doar 12 ani. A fost cea mai grea decizie din viața mea, dar simțeam că nu aveam de ales. Salariul meu de aici nu era suficient pentru a-i asigura un viitor decent. Am plecat în Italia, unde am lucrat ca îngrijitoare pentru o familie înstărită. Banii pe care îi trimiteam acasă erau destinați educației ei, dar niciodată nu am realizat cât de mult o va afecta absența mea.

În fiecare seară, după ce terminam munca, mă așezam pe patul mic din camera mea și plângeam. Îmi era dor de Ava, de râsul ei cristalin și de îmbrățișările ei calde. Încercam să vorbim la telefon cât de des puteam, dar conversațiile noastre erau scurte și lipsite de substanță. Ea îmi povestea despre școală, despre prieteni, dar simțeam că ceva lipsește.

Anii au trecut și Ava a crescut. Când m-am întors acasă definitiv, speram să regăsesc fetița pe care o lăsasem în urmă. Dar în locul ei era o adolescentă rebelă, plină de resentimente. „De ce ai plecat?” m-a întrebat într-o zi cu vocea tremurândă de furie. „Aveam nevoie de tine aici!”

Am încercat să-i explic că am făcut totul pentru ea, dar cuvintele mele păreau să nu ajungă la ea. „Nu ai fost aici când am avut nevoie de tine!” a continuat ea, lacrimile curgându-i pe obraji. „Nu ai fost aici când am avut prima dezamăgire în dragoste sau când am avut nevoie de cineva să mă asculte!”

M-am simțit zdrobită. Îmi doream să pot da timpul înapoi și să fac lucrurile diferit. Dar știam că nu pot schimba trecutul. Tot ce puteam face era să încerc să repar relația noastră acum.

Am început să petrec mai mult timp cu ea, încercând să o cunosc din nou. Am mers împreună la cinema, am gătit împreună și am încercat să-i fiu alături la fiecare pas. Dar distanța dintre noi părea insurmontabilă.

Într-o seară, stând la masă, i-am spus: „Ava, știu că am greșit plecând și îmi pare rău că te-am lăsat singură. Te iubesc mai mult decât orice pe lume și vreau să repar ceea ce am pierdut.” Ea m-a privit cu ochii plini de lacrimi și mi-a spus: „Nu știu dacă pot uita vreodată că ai ales să pleci. Dar vreau să încercăm să ne regăsim.”

Aceste cuvinte mi-au dat speranță. Știam că drumul spre reconciliere va fi lung și dificil, dar eram dispusă să fac orice pentru a-mi recâștiga fiica.

Acum mă întreb: oare va fi vreodată suficient ceea ce fac pentru a repara relația noastră? Sau rănile sunt prea adânci pentru a fi vindecate? Voi putea vreodată să-i demonstrez că am făcut totul din dragoste pentru ea?