Între Dorință și Renunțare: Povestea Alexandrei

— Alexandra, nu mai insista, te rog! Nu mai am vârsta să o iau de la capăt cu scutece și nopți nedormite.

Vocea lui Nicolae răsună în bucătăria noastră mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremură pe cana fierbinte, iar privirea mi se oprește pe fereastră, unde ploaia de toamnă spală frunzele moarte. E a treia oară săptămâna asta când aduc vorba despre un al doilea copil. Știu că îl rănesc, dar nu pot să mă opresc.

— Dar eu simt că nu sunt întreagă, Nicu. Simt că lipsește ceva din viața mea. Nu înțelegi?

El oftează adânc, își trece mâna prin părul deja grizonat și mă privește cu ochi obosiți.

— Am doi copii mari, Alexandra. Am trecut prin toate: divorțuri, procese, pensii alimentare, certuri nesfârșite cu mamele lor. Nu mai vreau să repet povestea.

Mă doare fiecare cuvânt. Știam de la început că Nicolae are un trecut complicat. Când l-am cunoscut, eram fascinată de maturitatea lui, de felul în care știa să mă facă să râd chiar și în cele mai negre zile. Dar niciodată nu mi-am imaginat că diferența noastră de vârstă va deveni un zid între noi.

Am crescut într-o familie tradițională din Ploiești, unde mama mi-a repetat mereu: „O femeie e împlinită doar când are copii.” Primul nostru băiat, Vlad, are acum patru ani și e lumina ochilor mei. Dar dorința de a-i oferi un frate sau o soră mă arde pe dinăuntru. În fiecare seară, când îl văd jucându-se singur cu mașinuțele lui, simt un gol care nu poate fi umplut nici cu dragostea lui Nicolae, nici cu succesul profesional.

— Alexandra, nu vreau să fiu un tată bătrân pentru încă un copil. Când Vlad va termina liceul, eu voi avea peste 70 de ani! Vrei să mă vadă ca pe un bunic?

Încerc să-i explic că nu e vorba doar despre el, ci și despre mine. Despre noi. Despre Vlad. Dar el se ridică brusc de la masă și iese din bucătărie, lăsându-mă singură cu gândurile mele.

În acea zi, merg la serviciu ca o fantomă. Colegele mă întreabă dacă sunt bine, dar le zâmbesc fals și spun că sunt doar obosită. În pauza de prânz, primesc un mesaj de la mama: „Când îi faci lui Vlad o surioară?” Îmi vine să plâng. Toată lumea pare să aibă așteptări de la mine.

Seara, după ce Vlad adoarme, încerc din nou să deschid subiectul cu Nicolae. De data asta, tonul meu e mai blând:

— Nicu, știu că ți-e teamă. Dar și eu am temerile mele. Dacă nu mai pot avea copii peste câțiva ani? Dacă o să regret toată viața că n-am încercat?

El mă ia în brațe și pentru o clipă simt că suntem din nou aceeași echipă ca la început.

— Alexandra, te iubesc. Dar nu pot să-ți promit ceva ce nu simt că pot duce până la capăt.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Îmi amintesc de toate momentele frumoase împreună: vacanța la mare când Vlad a făcut primii pași pe nisip, serile lungi în care povesteam despre viitorul nostru. Dar acum viitorul pare atât de neclar.

În weekend vine fiica lui Nicolae din prima căsătorie, Ana-Maria. Are 17 ani și e mereu retrasă când vine la noi. La masă, atmosfera e tensionată.

— Tata, tu chiar vrei să mai faci un copil? întreabă ea brusc.

Nicolae oftează și dă din cap negativ.

— Nu cred că e momentul potrivit.

Ana-Maria se uită la mine cu o privire ciudată.

— Alexandra, tu chiar vrei? Nu ți-e frică să crești doi copii aproape singură?

Înghit în sec și îi răspund sincer:

— Mi-e frică de multe lucruri, Ana-Maria. Dar cel mai tare mi-e frică să nu regret că n-am încercat.

După ce pleacă Ana-Maria, Nicolae îmi spune:

— Vezi? Nici copiii mei nu ar înțelege decizia asta. Ar fi geloși, ar crede că îi înlocuiesc.

Mă simt prinsă într-o capcană fără ieșire. Orice alegere fac va răni pe cineva: pe mine însămi sau pe cei din jur.

Într-o zi merg la ginecolog pentru un control de rutină. Medicul îmi spune că rezerva ovariană începe să scadă și că dacă vreau un copil ar trebui să mă grăbesc.

— Aveți timp limitat, doamnă. Vârsta nu iartă pe nimeni.

Cuvintele lui mă urmăresc zile întregi. Încep să caut pe internet forumuri cu femei în situația mea. Unele spun că au reușit să-și convingă partenerii; altele povestesc despre divorțuri dureroase sau despre depresia care le-a urmărit ani la rând.

Într-o seară, după ce Vlad adoarme, îl găsesc pe Nicolae pe balcon, fumând în liniște.

— Nicu… dacă nu vom avea încă un copil… crezi că relația noastră va rezista?

El se uită lung la mine și tace mult timp înainte să răspundă:

— Nu știu, Alexandra. Dar știu că nu vreau să te pierd.

Lacrimi îmi curg pe obraji fără să le pot opri. Îl iubesc pe Nicolae, dar simt că o parte din mine moare puțin câte puțin în fiecare zi în care renunț la visul meu.

Au trecut luni de atunci și încă nu avem o decizie clară. Ne iubim, dar suntem doi oameni care trag sforile aceleiași inimi în direcții opuse.

Uneori mă întreb: cât de mult trebuie să renunți la tine pentru omul pe care îl iubești? Și dacă renunți prea mult… cine mai rămâne din tine?