Între două case: Când lucrurile mele devin ale altora

— Ivana, ai văzut unde e blenderul? Nu-l mai găsesc de ieri!
Vocea lui Vlad, soțul meu, răsună din bucătărie, iar eu mă opresc în prag, cu mâinile pline de hainele fetiței noastre, Mara. Mă uit la el și simt cum mă strânge stomacul. Știu exact unde e blenderul: la sora mea, Camelia, care „doar l-a împrumutat pentru două zile”, dar au trecut deja trei săptămâni.
— L-a luat Camelia, îi spun încet, evitând privirea lui.
Vlad oftează și nu mai zice nimic. Îl simt cum se închide în el, iar eu mă simt vinovată, ca și cum aș fi făcut ceva greșit. Dar nu eu am dat blenderul, ci Camelia l-a cerut cu atâta insistență încât n-am putut refuza. Așa e mereu: ba mama vrea hainele Mariei „pentru nepoțica ei”, ba fratele meu cere aspiratorul „că s-a stricat al lor”, ba Camelia vine și pleacă cu pungile pline din casa noastră.

Nu știu când am ajuns să trăiesc între două case. Una e a mea, cu Vlad și Mara, cealaltă e casa mare a părinților mei, unde toți ne adunăm duminica la masă și unde fiecare pare să creadă că tot ce am e la comun. Când eram mică, mama îmi spunea mereu: „Familia trebuie să fie unită, să-și împartă totul.” Dar acum mă simt ca o fântână secată, din care toți iau apă fără să pună nimic înapoi.

Într-o seară, după ce Mara adoarme, Vlad vine lângă mine pe canapea. Se uită lung la mine.
— Ivana, trebuie să vorbim. Nu mai merge așa. Mereu dispar lucruri din casă. Eu nu mai am chef să cumpăr a treia oară același fierbător de apă.
Îi simt furia mocnită și mă doare că nu pot să-i răspund pe măsură. Mă simt prinsă între el și familia mea, ca o frânghie întinsă la maximum.
— Știu… dar dacă le spun ceva, se supără. Știi cum e mama…
— Știu, dar nu putem trăi la nesfârșit așa. Avem și noi nevoie de liniște în casa noastră.

A doua zi primesc un mesaj de la Camelia: „Ivi, ai putea să-mi dai și pătuțul Marei? Oricum nu-l mai folosești.”
Îmi vine să urlu. Pătuțul acela e singurul lucru pe care Mara încă îl mai folosește când doarme la bunici. Dar cum să-i spun „nu” Cameliei fără să par egoistă? Îmi aduc aminte de copilărie, când ea era mereu favorita mamei, iar eu trebuia să cedez mereu.

Seara îi povestesc lui Vlad.
— Nu-i da pătuțul! spune el hotărât. Spune-i că nu poți.
— Nu pot… dacă îi spun nu, o să mă vorbească de rău la mama și iar o să fiu „aia rea”.
Vlad oftează din nou și se ridică nervos.
— Atunci nu te mai plânge!

Rămân singură pe canapea și simt cum mă sufoc. Îmi vine să plâng, dar nu pot nici asta. Parcă nici lacrimile nu-mi mai aparțin.

În weekend mergem la părinți. Mama mă întâmpină cu un zâmbet larg:
— Vai, Ivi, ce bine că ai venit! Sora ta are nevoie de niște haine pentru fetița ei. Poți să le aduci data viitoare?
Mă uit la Camelia care nici nu mă privește în ochi. Parcă totul e un dat: eu dau, ceilalți iau.
— Mamă… poate ar trebui să-și cumpere și ea…
Mama mă întrerupe brusc:
— Ivana! Nu fi rea! Ce dacă ai tu mai mult? Familia trebuie să se ajute!
Simt cum mi se strânge inima. Tata tace ca de obicei. Fratele meu râde ironic din colțul camerei.

Ajung acasă epuizată. Mara plânge că vrea jucăria preferată — pe care am dat-o deja verișoarei ei „pentru câteva zile”. Vlad mă privește cu reproș.
— Ivana, trebuie să pui granițe! Altfel o să rămânem fără nimic…

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la toate lucrurile pe care le-am dat: hainele Mariei, blenderul, aspiratorul, jucăriile… Dar cel mai mult mă doare că am început să-mi pierd liniștea și bucuria din casă.

A doua zi dimineață primesc un mesaj de la mama: „Sper că nu te-ai supărat ieri. Familia e tot ce contează.”
Mă uit lung la telefon și pentru prima dată simt furie adevărată. Scriu un mesaj scurt Cameliei: „Îmi pare rău, pătuțul Marei încă ne trebuie.”
Inima îmi bate cu putere. Mâinile îmi tremură. Dar pentru prima dată simt că respir.
Camelia răspunde după câteva ore: „Bine… dacă așa vrei.”
Nu e nici ceartă, nici împăcare. E doar liniște.

Seara îi spun lui Vlad ce am făcut. Mă privește surprins și apoi mă ia în brațe.
— Sunt mândru de tine.

Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Poate că data viitoare va fi mai greu sau poate mai ușor. Dar știu că trebuie să învăț să spun „nu”, chiar dacă doare.

Oare cât de mult putem dărui până când nu mai rămâne nimic din noi? Unde se termină generozitatea și începe sacrificiul inutil? Voi cum ați proceda?