Între două familii: Povara loialității și prețul uitstrăinării

— Doru, iar pleci la ei? Vocea mea tremura, undeva între disperare și furie, în timp ce el își căuta cheile pe hol. Copiii, Ana și Vlad, stăteau tăcuți la masă, cu ochii în farfurii. Era a treia oară săptămâna asta când soțul meu se grăbea să ajungă la cumnata mea, Irina, și la cei doi băieți ai ei, rămași fără tată după accidentul de anul trecut.

— Nu pot să-i las singuri, Livia! Irina nu se descurcă… Știi bine cât de greu le e. Doru nici nu mă privea. Își trăgea geaca pe el cu gesturi nervoase.

— Dar noi? Noi nu mai contăm? Am ridicat vocea fără să vreau. Vlad a tresărit. Ana s-a ridicat și a ieșit din bucătărie.

Doru s-a oprit în ușă. Pentru o clipă am văzut în ochii lui oboseala, vinovăția, dar și hotărârea aceea încăpățânată care mă făcuse cândva să-l iubesc. — Nu e vorba că nu contați… Dar ei chiar nu au pe nimeni. Eu sunt tot ce le-a rămas.

Ușa s-a închis încet. Am rămas singură cu masa neterminată și cu un nod în gât care nu voia să plece. M-am dus după Ana în camera ei. Stătea pe pat, cu telefonul în mână.

— Tata nu mai vine cu noi la film? a întrebat ea fără să mă privească.

— Nu cred… am șoptit. Mi-am mușcat buza ca să nu plâng.

Seara aceea a trecut ca multe altele: eu încercând să umplu golul lăsat de absența lui Doru, copiii retrăgându-se fiecare în lumea lor. Înainte de culcare, Vlad a venit la mine și m-a întrebat:

— Mama, de ce nu mai râdem ca înainte?

Nu am știut ce să-i răspund. Poate pentru că nici eu nu mai știam cum să râd.

De când fratele lui Doru murise într-un accident de mașină pe DN1, viața noastră se schimbase radical. La început am fost toți acolo pentru Irina și copii: am gătit împreună, am plâns împreună, am făcut planuri să-i ajutăm să treacă peste șoc. Dar pe măsură ce lunile treceau, Doru se afunda tot mai mult în rolul de salvator al familiei fratelui său. Mergea la ei aproape zilnic: repara lucruri prin casă, îi ducea pe băieți la fotbal, făcea cumpărături pentru Irina. La noi acasă ajungea târziu, obosit și iritat.

La început am încercat să fiu înțelegătoare. Îi spuneam că e normal să-i ajute, că și eu aș face la fel dacă ar fi vorba de sora mea. Dar când am văzut cum Ana începea să-l evite și Vlad se plângea că tata nu mai are timp de el, am simțit cum ceva se rupe între noi.

Într-o duminică dimineață, când Doru a anunțat că trebuie să plece din nou la Irina pentru că băiatul cel mare avea febră, am izbucnit:

— Dar dacă unul dintre copiii noștri ar avea nevoie de tine? Ai observa măcar?

Doru s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Nu fi nedreaptă! Nu vezi că fac tot ce pot?

— Pentru ei! Pentru noi ce faci?

A tăcut. A ieșit fără să spună nimic.

Seara aceea am petrecut-o plângând în baie, cu robinetul pornit ca să nu mă audă copiii. M-am simțit vinovată pentru gelozia mea, dar și trădată. De ce trebuia familia mea să plătească pentru tragedia altora?

Am încercat să vorbesc cu mama mea despre asta. Ea mi-a spus:

— Livia, e greu… Dar poate dacă ai merge și tu mai des la Irina, ați fi din nou o echipă.

Nu voiam să fiu o echipă cu Irina. Voiau doar soțul meu înapoi.

Într-o seară, după ce copiii adormiseră, l-am așteptat pe Doru cu o cafea caldă și i-am spus tot ce aveam pe suflet:

— Simt că nu mai fac parte din viața ta. Când intri pe ușă, parcă vii din altă lume. Copiii te simt străin… Eu te simt străin.

Doru s-a uitat lung la mine. Avea ochii roșii de oboseală.

— Știi ce e cel mai greu? Când sunt acolo mă simt vinovat că nu sunt aici. Când sunt aici mă simt vinovat că nu-i ajut pe ei destul. Nu știu cum să împac totul…

Am plâns amândoi atunci. Pentru prima dată după mult timp ne-am ținut în brațe fără să spunem nimic.

Dar lucrurile nu s-au schimbat peste noapte. Doru tot pleca des la Irina. Eu tot mă simțeam dată la o parte. Copiii au început să vorbească tot mai puțin cu el.

Într-o zi Ana mi-a spus:

— Mama, dacă tata ar trebui să aleagă între noi și ei… pe cine ar alege?

Nu am știut ce să-i răspund. Poate nici el nu știa.

Au trecut luni de zile așa: o familie ruptă între două lumi, fiecare încercând să supraviețuiască propriei dureri și vinovății. Am mers la consiliere de familie, am încercat să stabilim limite — dar mereu apărea ceva urgent la Irina care îl chema pe Doru departe de noi.

Uneori mă întreb dacă tragediile chiar unesc familiile sau doar le arată cât de fragile sunt legăturile dintre oameni. Poate că dragostea adevărată înseamnă să știi când să te retragi și când să lupți pentru ceea ce ai construit împreună.

Mă uit la Doru dormind lângă mine — atât de aproape și totuși atât de departe — și mă întreb: oare câți dintre noi au fost puși vreodată să aleagă între două familii? Și dacă da… cum ai putea vreodată să alegi corect?