Între două focuri: Când soacra vrea să-și refacă viața

— Irina, trebuie să vorbim. Acum, nu mai pot aștepta, vocea soacrei mele, Elena, tremura la capătul firului. Era o seară de martie, ploua mărunt, iar eu tocmai terminasem de pus masa pentru cină. Am simțit cum stomacul mi se strânge, fără să știu de ce.

— Sigur, mamă Elena. Ce s-a întâmplat?

A ezitat o clipă, apoi a izbucnit: — Nu mai pot trăi așa. Vreau să-mi refac viața. Am cunoscut pe cineva. Nu pot să-i spun lui Radu. Ajută-mă tu.

Am rămas cu telefonul la ureche, uitând să respir. Radu, soțul meu, era în sufragerie cu fiica noastră, Mara. În mintea mea s-au ciocnit două lumi: imaginea soacrei mele, mereu demnă și resemnată după moartea socrului, și chipul lui Radu, care nu acceptase niciodată că tatăl lui nu mai era.

— Irina? Ești acolo?

— Da… Sunt aici. Vrei să vii la noi? Să vorbim față în față?

— Nu, nu… Nu vreau să știe nimeni încă. Doar tu.

Am închis telefonul cu inima grea. M-am uitat la Radu, care râdea cu Mara, și am simțit că port un secret care mă va arde pe dinăuntru.

Noaptea aceea n-am dormit. M-am gândit la Elena, la cât de singură fusese în ultimii ani, la cum mă ajutase când am născut-o pe Mara, la felul în care îmi aducea supă caldă când eram bolnavă. Dar m-am gândit și la Radu: încăpățânat, sensibil, legat de trecut ca de o ancoră. Cum să-i spun? Cum să nu-l rănesc?

A doua zi dimineață, Elena m-a sunat din nou. — Irina, trebuie să mă ajuți. El vrea să ne mutăm împreună. Nu pot să-i spun lui Radu singură. Mi-e frică de reacția lui.

— Cine e el? am întrebat încet.

— Se numește Doru. E văduv și el. Ne-am cunoscut la biserică… E bun cu mine. Mă face să râd din nou.

Am simțit un nod în gât. M-am gândit la prejudecățile satului unde locuia Elena, la bârfele care ar fi urmat dacă s-ar fi aflat că văduva preotului se mută cu alt bărbat.

Seara, după ce Mara a adormit, am încercat să-i vorbesc lui Radu.

— Radu… Mama ta vrea să-ți spună ceva important.

— Ce s-a întâmplat? E bolnavă?

— Nu… Dar are nevoie de sprijinul tău.

M-a privit suspicios. — Ce ascunzi?

— A cunoscut pe cineva. Vrea să-și refacă viața.

Radu a izbucnit: — Cum adică? Cu cine? La vârsta ei? Ce-o să zică lumea? Tatăl meu abia a murit acum trei ani!

— Radu, și ea are dreptul la fericire…

— Nu! Nu accept! Să nu-mi ceri să fiu de acord cu așa ceva!

A ieșit trântind ușa. Am rămas singură în bucătărie, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

În zilele următoare, atmosfera în casă a devenit apăsătoare. Radu nu vorbea cu mine decât strictul necesar. Mara simțea tensiunea și mă întreba mereu dacă tata e supărat pe ea.

Elena mă suna zilnic, plângând: — Irina, nu mai pot trăi așa. Doru vrea să mă ia la el în oraș. Dar dacă Radu nu mă iartă?

Îmi venea să urlu de neputință: eram prinsă între două iubiri — cea pentru soțul meu și cea pentru femeia care îmi fusese sprijin când propriii mei părinți muriseră prea devreme.

Într-o duminică dimineață, Elena a venit pe neașteptate la noi acasă. Avea ochii roșii de plâns și tremura toată.

— Radu, trebuie să vorbim, a spus ea cu voce stinsă.

Radu s-a ridicat brusc de pe canapea: — Nu am nimic de spus!

— Ba da! Am dreptul la viața mea! Am fost soția tatălui tău treizeci de ani. L-am iubit și l-am respectat. Dar acum sunt singură și nu mai pot trăi doar din amintiri!

Radu s-a uitat la ea ca și cum n-ar fi recunoscut-o: — Tu nu ești mama mea! Mama mea nu ar face niciodată rușinea asta!

Elena a izbucnit în plâns și a ieșit din casă. Am alergat după ea pe scări.

— Mamă Elena! Nu plecați singură!

S-a întors spre mine: — Irina, tu mă înțelegi?

Am dat din cap și am strâns-o în brațe.

În acea seară, am stat cu Mara în brațe și m-am gândit cât de greu e să fii prins între două focuri. Să vrei să faci bine tuturor și să nu reușești decât să-i rănești pe cei dragi.

După câteva zile, Elena s-a mutat la Doru. Satul a început să vorbească; rudele au sunat scandalizate; Radu n-a mai vorbit cu mama lui luni întregi.

Eu am rămas între ei — mesagerul urii și al dorului, încercând să-i împac fără succes.

Într-o seară târzie, după ce Mara adormise iar Radu stătea tăcut lângă mine în pat, l-am întrebat:

— Dacă ar fi fost tatăl tău cel care ar fi rămas singur, l-ai fi lăsat să fie nefericit toată viața?

N-a răspuns. Dar lacrimile i-au curs pe obraz fără zgomot.

Acum mă întreb: câte vieți trebuie sacrificate pentru liniștea aparentă a familiei? Și cine are dreptul să decidă ce înseamnă fericirea pentru altcineva?